Filosofia, o cheie pentru înțelegerea vieții

Filosofia înseamnă iubirea de înțelepciune. Iar înțelepciunea vine de la Dumnezeu, e un dar al Lui. Fără înțelepciune nu putem gândi frumos, nici corect. Dacă lumea de astăzi are nevoie stringentă de ceva, acest ceva este înțelepciunea. Dacă vom redescoperi filosofia ca drum către noi, către sensul vieții, către Dumnezeu, vom fi fericiți. Altfel, vom fi neîmpliniți ca oameni. Mai jos, un dialog despre filosofie cu academicianul Gheorghe Vlăduțescu.

Stimate domnule academician, făcând o comparație între filosofia românească și cea a țărilor din Occident, unde ați socoti-o pe prima?

Între culturi majore și culturi minore, importanța și influența lor în istorie nu ține neapărat de timp. Pot fi culturi foarte vechi care să nu fi însemnat prea mult în istorie și culturi noi care să fi lăsat o urmă și care să facă istorie mare. Fiecare, popoarele europene și nu numai, dar vorbesc de Europa, intră în istorie în timpuri diferite. Popoarele de limbi romanice apar târziu, popoare de sinteză. Mă refer aici la Italia, la Spania și Franța. O istorie a filosofiei italiene nu-i include pe romani: pe Cicero, pe Seneca, pe Marcu Aureliu, nici măcar pe medievali, că ar fi, iată, Toma, Bonaventura, mai înainte Anselm, care era italian. Ce filosofie ar avea dacă ar începe cu Cicero și ce literatură dacă ar începe cu Virgiliu sau cu Horațiu? După cum nici filosofia greacă modernă nu începe cu Thales, cu Aristotel, literatura cu Homer. Spaniolii sunt cam din secolul al XI-lea. Așa socotesc eu. Întocmind cu ani în urmă o antologie de filosofie spaniolă cu texte din Evul Mediu și Renaștere, n-am inclus evident pe Seneca, Seneca născându-se la Cordoba, pe pământ iberic, bineînțeles aparținând Imperiului Roman. Mai mult decât atât, Seneca a scris în latină. La fel, alții care vor mai fi fost în Spania și în Italia și în Franța. Dacă ne referim la Franța, care nu începe istoria filosofiei franceze cu Roscellinus, un filosof din secolul al XI-lea, nici cu Abelard, un nume de frunte în cultura occidentală, totuși el nu intră nici în literatură.

Atunci când Descartes publica „Discours sur la me­thode” în țara lui Pascal, la noi, Sfântul Varlaam al Moldovei scotea „Cazania”. Credeți că suntem defazați față de Occident sau spiritualitatea noastră are alte ținte, alte raportări?

Filosofia este un fenomen în limbă, ca literatura. Eu merg până acolo încât să spun că filosofii sau scriitorii români care au scris în limba română și apoi au plecat în Franța, ca Cioran sau Eugen Ionesco, aparțin filosofiei și literaturii franceze pentru că limba este hotărâtoare. Poporul român apare ca toate popoarele romanice târziu, popor de sinteză. Eu nu sunt deloc de acord cu cei care încep filosofia românească, de fapt, cu spiritualitatea daco-getică. Daco-geții aveau cultura lor. Acum, mai în glumă, mai în serios, dacă vrem să începem cu daco-geții, de ce nu-i luăm în seamă și pe romani? Am avea o cultură pe măsură. Cultura românească începe odată cu scrierea în limbă și literatura odată cu oamenii mari ai Bisericii, Varlaam, Dosoftei. Aceștia sunt creatorii, creatori mai înainte de toate de limbă. Ei pot fi și sunt citiți de istorici pentru istoria limbii. Deci, iată, importanța lor este enormă pentru că au contribuit la scrierea limbii, la limba română cultă. În filosofie eu cred că putem vorbi de un prim început. Iau o vorbă veche a unui scriitor grec de mai târziu, din Antichitatea târzie, care spunea de două începuturi ale filosofiei grecești: începutul ionic, pe coasta Asiei Mici, și începutul italic, din Grecia Colonială. Aș vorbi de primul început, cu Dimitrie Cantemir și Samuil Micu.

Dimitrie Cantemir nu are ca la Roma, asemenea lui Cicero, o filosofie în cota vremii, Cantemir trăind la sfârșitul secolului al XVII-lea, începutul secolului al XVIII-lea. În Europa modernă, pe lângă Renaștere, cu marii creatori ai Renașterii, nu numai italiene, dar primii moderni în Anglia: Francis Bacon, în Franța, Descartes, în Olanda, Spinoza, în Italia, Dante, deoarece cu el italienii încep și literatura și filosofia. Nu trebuie să-i căutăm o filosofie lui Cantemir, desigur, el avea opțiune, o cultură filosofică, dar el spune, a început să scrie Istoria hieroglifică în grecește, Divanul  l-a scris la fel și a fost tradus. A scris așa-numita impropriu Metafizică în latină, a scris Compendiu de logică în latină. Scrie Istoria hieroglifică cu personaje animale, dar care închipuiau caractere umane, ca pe un roman literar. Însă Cantemir spune că vrea să aducă „loghica pe limba românească” și întocmește la începutul cărții un mic dicționar, care se numește „Scara numelor și cuvintelor străine tâlcuitoare”. Sunt aproximativ 300 de cuvinte, dintre care cam 80 sunt din sfera filosofiei. Deci se vede intenția: iată, întâi vă pun la îndemână cheia, și sunt cuvinte pe care le și explică foarte exact, el mergând pe sursă greacă, latină: experiență, atomist, metafizică. Iar pe parcursul romanului, acesta e alcătuit din mai multe dialoguri, cu Vulpea, cu Șacalul, cu Struțo­cămila, desigur în limbajul vremii, animalele din tabără (romanul era și polemic, tabăra can­temiriștilor și tabăra Brâncovenilor), animalele care reprezentau tabăra lui politică dinastică boierească, îl exprimau pe el. Dacă este vorba despre o filosofie a lui Cantemir, este cea din discursurile din partida boierească a lui. Pe când discursurile dintre animalele care reprezintă partida adversă erau reprezentanți ai filosofiei adverse. Dar interesant este că-i pune în dialog. Cum a făcut? Eu cred că a luat ca model scrierea lui Cicero despre supremul bine și supremul rău, pentru că aici Cicero, cum avea Cantemir să fie ca scriitor, pune într-un simpozion pe unul să expună filosofia lui Aristotel, filosofia stoică, filosofia lui Epicur, apar apărări și respingeri, iar mai înainte Cicero a vrut să experimenteze dacă limba latină poate să fie limbă filosofică. La fel și Cantemir a făcut acest vocabular dinainte, după care în aceste cuvântări ale anima­lelor-oratori a vrut să verifice cuvintele, să verifice dacă în limba română poate să filosofeze și este o parte a începutului. El a mers mai mult pe sursă greacă. Pe cealaltă parte, Samuil Micu a mers pe sursă latină. El a tradus niște manuale de școală. Ele, că nu sunt partizane, au expuneri didactice ale fundamentelor. El le-a tradus și le-a prelucrat și în acest fel contribuie pe filieră latinească la configurarea limbii române.

Chiar dacă am început târziu, nu suntem totuși de lepădat în materie de filosofie, să înțeleg?

Blaga a scris o carte „Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea”, despre Școala Ardeleană, și el spune că am putea să regretăm că s-a părăsit limbajul atât de plastic al lui Micu, care era frumos, diferit de limbajul modern destul de riguros. Era pe gustul lui Blaga, dar departe de cel filosofic. El numea principiul noncontra­dicției principiul zicerii împotrivă, la rațiunea suficientă, pricina destulă. Acum la sincronizarea lingvistică acestea nu se potriveau. Rațiunea suficientă e aceeași în toate limbile, dar pricina destulă mai puțin.

Apoi, perioada de trecere de la ei, la Eftimie Murgu, Ion Heliade Rădulescu, Maiorescu. Maiorescu ne aduce în contemporaneitate. De la el a plecat principiul sincronicității dezvoltat de Lovinescu. El nu a făcut o filosofie proprie, dar a făcut filosofi. El a organizat învățământul filosofic modern. El însuși a predat cursuri de filosofie contemporană care până atunci nu se făcea în Universitate. A predat foarte multe lecții de filosofie la modă în acele vremuri. Era ideea aceasta a sincronismului, care de multe ori era luată în derâdere ca un mimetism, dar nu era mimetism, ci aducerea filosofiei la ceasul vremii. Odată cu Maiorescu putem vorbi de filosofie, filosofia noastră începe prin a fi contemporană. Și așa s-a născut filosofia vremii care începe prin a fi contemporană: Mircea Florian, Rădulescu Motru. Rădulescu Motru folosește prima dată cuvântul „structură”, care apoi avea să facă o carieră îndelungată. El ocupându-se de știința vremii, biologia, avea să creeze niște termeni speciali. Aceștia aveau să fie folosiți de un filosof și teolog francez, Teillard de Chardin, pentru că aveau în vedere și biologia. El e foarte modern în limbaj. Tot în succesiune maioresciană avem pe Ion Petrovici, Mircea Florian, apoi Școala lui Nae Ionescu. Nu trebuie să regretăm că filosofia a început târziu, regretul ar fi fost dacă nu ar fi existat Maiorescu.

În anii 1948, filosofia românească clasică a fost scoasă din Universitate, a fost lăsată în vremea ei. Ca să capeți o astfel de carte de la biblioteca Facultății de Filosofie trebuia să ai aprobare de la prorector. Dar s-a întâmplat o dezghețare prin anii ‘60, când a început traducerea lui Hegel de către D.D. Roșca. Noi toți care eram atunci știam despre Hegel din interpretări, era marxizat, iar prima traducere a fost așa-numita „Logica mică”, o expunere a logicii care e foarte voluminoasă.

Eu n-am mers pe calea logicii, dar profesorul care m-a marcat cel mai mult în facultate a fost Radu Stoichiță. Când eram în anul III, ne-a ținut un semestru numai pe logica lui Leibnitz. ­Neinteresându-mă logica în esențial, nu am continuat, dar a fost interesant discursul, un semestru despre un filosof din secolul XVII-XVIII și logica lui. Interesante limbajul și discursul. Traducerea „Logicii mici” a însemnat pentru noi descoperirea unui nou limbaj. Era vorba despre traducerea lui Hegel, filosofia lui în limba noastră. Atunci toți vorbeam în limba aceasta. El vorbea despre reforma filosofiei.