Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu În slujba Ortodoxiei departe de „acasă”

În slujba Ortodoxiei departe de „acasă”

Galerie foto (12) Galerie foto (12) Interviu
Un articol de: Pr. prof. univ. dr. Daniel Benga - 08 Mar, 2022

Ultimul număr al revistei anuale de cultură şi spiritualitate „Deisis” (29/2021), editată de Mitropolia Ortodoxă Română a Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, publică un amplu interviu cu părintele profesor doctor Viorel Ioniţă, în contextul Anului omagial al pastoraţiei românilor din afara României.

Părinte profesor Viorel Ioniță, trăiți și slujiți în Elveția de aproape 30 de ani. Ce au însemnat pentru dumneavoastră acești ani trăiți departe de casă?

Am trăit într‑adevăr aproape 30 de ani în diasporă, dintre care mai bine de 3 ani în Germania, iar restul de 26 de ani și 4 luni în Elveția. Am fost trimis la studii în Germania de Patriarhia Română, iar în Elveția am ajuns în ianuarie 1994 împreună cu soția mea Alexandrina și cei doi copii ai noștri, Viorel și Irina Alexandra. Între timp ne‑a binecuvântat Dumnezeu cu doi nepoți din partea fiului nostru: Adrian și Lisa.

La Geneva am lucrat în cadrul Conferinței Bisericilor Europene până la pensionare, în anul 2011, iar în paralel am continuat fără întrerupere îndrumarea mai multor promoții de doctoranzi la Universitatea din București. Prin natura postului de la Geneva, precum și datorită faptului că am reprezentat Biserica noastră în diferite comisii internaționale, am călătorit foarte mult și așa am avut ocazia să cunosc comunități ortodoxe române din aproape toate țările din Europa Occidentală, Statele Unite ale Americii și Canada. Am scris în multe rânduri despre statutul canonic al Diasporei Ortodoxe, inclusiv din perspectivă pan‑ortodoxă, în contextul hotărârilor Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe din anul 2016. Astfel am ajuns să îmi fac o imagine de ansamblu despre viața din diasporă, dar țin să precizez că nu vorbesc în numele tuturor românilor, pentru că experiența milioanelor de compatrioți ai noștri de pe plaiuri străine este extrem de complexă. Eu descriu experiența mea în acest context, în care poate că se reflectă şi câte ceva din experiența altor români. Pentru a răspunde direct la întrebarea de mai sus, precizez că pe parcursul celor trei ani (1972‑1975) petrecuți la Bonn, în Germania, nu am fost deloc în țară, deoarece de la Patriarhie mi s‑a recomandat să rămân acolo, căci riscam să nu mă mai întorc la studii.

Sunt născut într‑o familie de 11 copii și pe parcursul acelor trei ani s‑au întâmplat multe în familia noastră, evenimente la care eu nu am fost prezent. Cele mai grele momente din Germania erau în zilele de duminică și mai ales la marile sărbători, în special de Crăciun, când toți nemții petreceau în familiile lor. Atunci simțeam dureros dorul de acasă. De când suntem în Elveția, am fost în fiecare an în vacanță în România, iar aceasta însemna să fim cu familiile noastre, mai ales că eu și soția mea suntem originari din aceeași comună de lângă Brașov. Personal am fost în fiecare an de mai multe ori în țară, căci mă străduiam să mă achit de datoriile mele didactice de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București. Anii petrecuți departe de casa părintească au însemnat o inevitabilă înstrăinare, pe care am resimțit‑o atât față de „societatea-gazdă”, în care am intrat, cât mai ales în societatea de acasă din care am plecat. În „societatea-gazdă” am fost foarte bine primit, mi‑a fost acordată fără dificultate cetățenia elvețiană și mă simt protejat de aceasta. În același timp simt că din punctul de vedere al tradițiilor de care sunt legat, inclusiv faptul că sărbătorim Paștile altfel decât această societate, mi se aduce aminte mereu că am o altă origine. În societatea românească, în cercul familial sau în cel al prietenilor și al foștilor colegi, nu mai sunt în întregime unul de‑al lor, nu am înfruntat aceleași dificultăți ca și ei, chiar dacă din punct de vedere material unii dintre ei stau mai bine decât mine. Cu toate acestea, în contextul occidental nu m‑am jenat niciodată că sunt român, mai ales că m‑a ajutat Milostivul Dumnezeu să înregistrez unele succese în activitatea mea prin care m‑am impus chiar și în „societatea-gazdă”.

Pe de altă parte, am simțit tot mai profund că viața noastră pe pământ este în ultimă instanță o călătorie și toate etapele prin care trecem sunt doar niște popasuri care trec prea repede, iar important este scopul călătoriei, și anume pregătirea pentru adevărata viață. Am realizat atunci că, în fond, întreaga noastră viață de aici este o stare de diasporă, suntem în străinătate până când ne vom întoarce în Casa Tatălui ceresc.

Care au fost experiențele cele mai frumoase ale vieții în diaspora românească?

În anii pe care i‑am petrecut aici, cele mai frumoase clipe din viața mea au fost atunci când am simțit ajutorul lui Dumnezeu mai mult decât mi‑aș fi închipuit. În acești ani, soția mea a suferit un accident cerebral vascular, iar după câțiva ani am trecut și eu prin aceeași experiență, după ce cu câțiva ani înainte avusesem o operație la cap. Accidentul meu cerebral s‑a petrecut la Brașov. După două săptămâni de spitalizare în orașul de lângă Tâmpa, pe care o priveam în fiecare zi de pe patul de spital, am reușit să mă întorc la Geneva cu avionul și m‑am refăcut mai repede decât au prezis toți medicii. Recuperarea rapidă și aproape completă a fost posibilă pentru că doctorul Adrian Viorel Nicola și domnișoara doctor Ioana Varga de la Brașov m‑au tratat cu atâta purtare de grijă, încât după două săptămâni am putut să mă întorc la Geneva. Am dorit atunci să public o scrisoare deschisă despre acea minune și am tot amânat. O fac acum, pomenindu‑i pe cei doi medici brașoveni, pentru că prin ei m‑a ajutat Dumnezeu. Clipele frumoase pentru mine au fost apoi în timpul slujbelor de Nașterea și Învierea Domnului, sărbători pe care le‑am petrecut fără excepție în fiecare an la biserica Parohiei Ortodoxe Române de la Chambésy, de lângă Geneva, prin bunăvoința preotului paroh Virgil Vâlcu. Sărbătoarea Paștilor din acest an 2021 a fost un moment de mare emoție duhovnicească, după ce anul trecut am participat la slujba de Paști doar cinci persoane.

Dar în cariera mea de la Geneva am avut multe alte momente de bucurie, atunci când am făcut cinste Bisericii noastre și am primit distincții din partea unor instituții occidentale de prestigiu. Clipe frumoase au fost în viața mea de la Geneva momentul în care fiul nostru Viorel a obținut cu succes titlul de arhitect și când ne‑a făcut bunici, precum și atunci când fiica noastră Irina a susținut cu succes un doctorat la Institutul de Înalte Studii Internaționale și de Dezvoltare din orașul lui Calvin. În sfârșit, momente foarte importante în viața mea au fost și cele când mai mulți ierarhi ai Bisericii noastre, în frunte cu Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, m‑au onorat cu diferite cinstiri pentru ceea ce am reușit să fac în slujba Bisericii Ortodoxe Române. Privind în urmă la acestea și la multe altele, nu pot decât să mă minunez de „cât bine mi‑a făcut mie Dumnezeu!”

Întotdeauna când se câștigă ceva, se pierde altceva. Ce credeți că pierde și ce câștigă românul ortodox aflat în Europa de Vest?

Prin formația mea de istoric am evitat să mă gândesc sau să speculez cum ar fi fost dacă ar fi fost altfel și să mă concentrez doar la ceea ce a fost, așa cum a fost. Am făcut această precizare pentru că am rezistat mereu tentației să mă gândesc cum ar fi fost sau ce aș fi realizat dacă aș fi rămas în țară. Vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist îmi spunea de fiecare dată când mă primea că trebuie să mă întorc, căci în țară era mai multă nevoie de mine. I‑am răspuns mereu respectuos, că mă rog Milostivului Dumnezeu să mă ajute ca să slujesc Biserica străbună în străinătate cel puțin tot atât de mult cât aș fi putut‑o face la București. La întrebarea de mai sus răspund gândindu‑mă la ceea ce am pierdut în cei 30 de ani petrecuți în diasporă, precum și la ce am câștigat. Am pierdut contactul direct cu tot ceea ce înseamnă pentru mine România, neamurile mele, prietenii, foștii colegi și discipolii mei, relații pe care astăzi le recuperez în parte prin mijloacele actuale de comunicare sau de socializare, cum se mai spune, deși nimeni și nimic nu poate înlocui întâlnirea „față către față!”. În Elveția admir Alpii și țara aceasta atât de bine pusă la punct, dar nimic de aici nu poate lecui dorul meu de meleagurile ardelene sau de sfintele mănăstiri din Moldova. Cu privire la ceea ce am câștigat în străinătate, mă gândesc în primul rând la faptul că șederea noastră în Elveția, a soției mele și a copiilor noștri, ne‑a sudat și ne‑a legat atât de mult unii de alții, încât nu trec câteva zile în care să nu ne auzim măcar la telefon. Foarte probabil acest lucru nu ar fi fost posibil la București și pentru aceasta dau slavă Milostivului Dumnezeu. Apoi, ceea ce am câștigat prin experiența din străinătate a fost în primul rând distanța față de tot ceea ce este românesc, pentru a privi acel tot dintr‑o altă perspectivă, așa cum nu poți vedea un munte în toată splendoarea lui doar urcându‑l, ci privindu‑l de la o oarecare distanță. Confruntându‑mă mereu cu teologia și spiritualitatea altor tradiții creștine, față de care a trebuit mereu să apăr punctul de vedere ortodox, cred că prin contrast am cunoscut mai bine credința ortodoxă decât dacă aș fi rămas numai la București și îndrăznesc să afirm că astfel am devenit un mai bun ortodox.

În viața pe pământ lăsăm în fiecare zi câte ceva în urma noastră și în fiecare zi câștigăm ceva, dacă știm ce să căutăm ca astfel să ne apropiem tot mai mult de scopul pentru care am fost creați: Împărăția cerurilor, pe care o putem câștiga la fel de bine atât în țara în care ne‑am născut, cât și în diasporă.

Credeți că reușesc comunitățile noastre românești să mijlocească sentimentul unei „case departe de casă”?

Parohiile noastre ortodoxe române din diasporă sunt singurele locuri și prilejuri în care românii se întâlnesc și în care se simt un pic acasă. Acest răspuns este formulat pe baza multor afirmații pe care le‑am auzit de la unii români în diferite părți ale lumii. Se cunoaște faptul că aceste parohii devin din ce în ce mai mult multietnice, unele dintre ele trebuind să săvârșească Sfânta Liturghie în parte în limba țării‑gazdă. Românii care locuiesc de mulți ani vorbesc bine limba locului și totuși am constatat că mulți dintre ei nu apreciază slujba în același fel dacă este rostită în limba respectivă, pe care desigur o înțeleg, dar slujba nu sună ca în românește. Un bun român dintr‑un oraș din Elveția, care locuia aici de mai multe decenii, a protestat când preotul român din acel oraș săvârșea slujbele în exclusivitate în limba franceză și îmi spunea indignat: „Părinte profesor, a cântat și Hristos a înviat în franceză!” Pentru generațiile de creștini ortodocși care au plecat din România după ce au cunoscut toate tradițiile românești acolo, slujbele la parohiile din diasporă trebuie să fie ca acasă. Iar la a treia și a patra generație din diasporă, parohiile vor trebui să se adapteze la cerințele lor.

Se vorbește foarte des despre integrarea românilor în societățile occidentale. Ce înseamnă pentru dumneavoastră a te integra? A respecta legile țării în care trăiești? A vorbi limba țării respective?

Este cunoscut că prin conceptul de integrare în Europa se înțelege uneori renunțarea la valorile proprii și asumarea valorilor societății‑gazdă. Acest fel de integrare este cu atât mai problematică, cu cât valorile imigrantului sunt în conflict cu valorile societății care îl primește. Acest conflict al civilizațiilor este real mai ales în cazul musulmanilor. Pe de altă parte, nu trebuie uitat faptul că orice societate occidentală dispune de tot felul de legi pentru protecția oricărui tip de minoritate, chiar dacă aceste legi ne sunt uneori nouă ortodocșilor defavorabile. Având în vedere toate aceste aspecte, pentru mine integrarea este în primul rând respectarea legilor țării, în acest caz ale Elveției, în care nu găsesc nimic contrar valorilor personale, nu atât în calitate de cetățean elvețian, ci tocmai de cetățean român ortodox. A vorbi limba țării în care am ales să trăiesc și mai ales să muncesc mi se pare strict obligatoriu, în primul rând pentru că românii au un vechi proverb, care spune că a vorbi o limbă străină înseamnă a avea încă doi ochi. Personal am dat slavă lui Dumnezeu că m‑a ajutat să învăț limba germană, pe care o socotesc încă prima mea limbă străină, dar nu singura. Aceasta pentru că învățând limba germană până la a gândi în această limbă, care este o limbă „logică”, am simțit că acest fapt mi‑a pus multă ordine în gândire. Mă simt elvețian prin lege și sunt mândru de această țară care mă protejează, dar nu împărtășesc toate valorile pe care doresc unii să le impună aici tuturor. Votez de fiecare dată, iar aici se votează tot la două‑trei luni, dar nu votez niciodată cu un partid anume, ci votez propunerea care îmi convine potrivit valorilor mele, așa cum fac mulți elvețieni de tradiție. Accept acest tip sau mai curând grad de integrare atâta timp cât nu lezează cu nimic identitatea mea de român ortodox, iar, când acest lucru nu va mai fi posibil, atunci aș părăsi imediat această țară. Ceea ce m‑a impresionat când am primit cetățenia elvețiană a fost faptul că autoritățile cantonale geneveze au accentuat avantajul dublei cetățenii, care în această țară este un fenomen foarte răspândit. Aici în Grand‑Saconnex, comună legată de Geneva, cunosc o doamnă română, care face parte din Consiliul de stat local, fără ca acest fapt să afecteze cu ceva identitatea ei românească.

Când se poate vorbi despre un al doilea „acasă”?

Pentru mine „acasă” nu este acolo unde te simți bine, ci adevăratul „acasă” pentru mine este numai în comuna Dumbrăvița din județul Brașov, unde sunt îngropați părinții și socrii și toate neamurile noastre și unde ne‑am pregătit și noi, eu și soția mea, loc de veci ca să fim mereu „acasă”, după atâta peregrinare prin lume. Față de acest „acasă”, pentru mine nu există un al doilea, dar există multe alte locuri în care mă pot simți bine, pot trăi o perioadă de timp, după care plec mai departe până când voi ajunge la adevăratul „acasă”. Aici, în Elveția, multe condiții de viață sunt mai bune decât în România și am beneficiat de ele, chiar și acum la pensie, ca să pot continua elaborarea unor proiecte de publicații la Editura BASILICA a Patriarhiei Române din București. Scriind aceste rânduri îmi dau seama că pe mine m‑a ajutat Bunul Dumnezeu să trăiesc aici cu soția mea și cu copiii noștri, iar mai nou cu nepoții noștri, fapt ce ne protejează pe toți împreună și pe fiecare în parte. Îmi dau însă seama că situația este cu totul alta pentru românii care trăiesc separați unii de alții din cauza străinătății și mai ales pentru aceștia parohiile ortodoxe române din diasporă sunt atât locuri de a aduce în comun slavă și laudă lui Dumnezeu, dar în același timp un pic de colț de acasă.

Cunosc astfel de cazuri la Geneva și mă rog pentru acești oameni, care stau aici singuri, dormind prin dormitoare comune, ca să poată aduna banii necesari copiilor lor la școală. Pentru ei și pentru noi toți, biserica este locul unde ne regăsim în comuniune cu toți cei din țară, precum și cu aceia care au plecat deja la adevăratul „acasă”.

Cum se modifică valorile și identitatea inițială ca urmare a „integrării” într‑o altă societate?

Integrarea într‑o altă societate pentru un român ortodox aduce după sine o inevitabilă schimbare, sau cel puțin o nuanțare a valorilor de origine. Prin acest răspuns am în vedere o „integrare” așa cum am explicat pe scurt mai sus, dar sunt complet conștient că pentru mulți români ortodocși, care au trecut prin experiențe similare cu ale mele, acest proces a putut să se desfășoare complet diferit. Integrarea în societatea elvețiană, așa cum am trăit‑o eu, a avut efectul de clarificare și îmbogățire a valorilor care îmi sunt proprii și care mă definesc în calitate de român ortodox, inclusiv ca preot și profesor de teologie. Ba mai mult, o integrare reușită sau pozitivă poate duce și la îmbogățirea patrimoniului societății‑gazdă. Mulți români se stabilesc definitiv în străinătate, așa cum foarte mulți elvețieni se stabilesc în țări străine, ceea ce înseamnă că aceștia s‑au integrat bine în societatea‑gazdă. Într‑un astfel de proces, valorile evoluează, sau, cum îmi place să spun, se nuanțează, ceea ce ar putea implica uneori o depărtare de valorile românești perene, între care cea mai importantă este credința ortodoxă. În raport cu aceste perspective, parohiile ortodoxe românești din diasporă au un rol determinant de îndeplinit, prin care ele trebuie să se facă tuturor toate ca, în orice chip, să mântuiască pe unii! (I Cor. 9, 22).