„Icoanele se pictează cu dragoste pentru Dumnezeu”

Portretele realizate de preotul artist Cristian Dragomirescu sunt de multă vreme apreciate, încă de la prima sa expoziție personală, din 1997, când a expus la Palatul Parlamentului icoane și portrete ale membrilor Familiei Regale. Multe dintre lucrările sale se află în colecțiile unor iubitori de artă din țară, dar și din străinătate. Părintele pictor a acceptat un dialog despre modul în care simte chemarea spre zugrăvirea chipurilor sfinte și, în general, despre propria raportare la acest meșteșug.

Părinte Cristian Dragomirescu, sunteți recunoscut drept un excelent portretist, dar pictați, deopotrivă, și icoane. Cum arată o zi în care pictați icoane?

O zi în care pictez icoane începe ca oricare altă zi din viața mea: mă trezesc foarte devreme, până-n ora 5. Încep prin a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru darul vieții și pentru bucuria de a vedea un nou răsărit de soare pe care altcineva poate că n-a avut șansa să-l mai apuce. Dacă nu începem astfel ziua, printr-o mică rugăciune de mulțumire, înseamnă că doar ne-am sculat din pat, nu ne-am și trezit. Îmi ung apoi fruntea, tâmplele și pieptul cu mir în numele Sfintei Treimi, după care mă apuc de treabă. Continui lucrul întrerupt seara, la icoana unui sfânt sau a unei sfinte, la icoana Maicii Domnului sau a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Pornesc mai întâi radio pe frecvența România Cultural, care de la ora 5 transmite timp de o oră de biografii și memorii dramatizate. Numai minu­nă­ții despre viețile unor mari perso­nalități ale lumii. După teatru urmează Florian Lungu cu ora de jazz. Și nu mă dezlipesc de RVC până la ora 11 când se termină „Orașul vorbește” cu Daria Ghiu. Iau apoi o pauză de cel mult două ore. Plec în centru să beau o cafea la cafeneaua unui bun prieten, unde ne întâlnim mai mulți cunoscuţi, împreună cu care socializez de-adevăratelea, ca înainte de apariția rețelelor de socializare, care sunt bune și ele, dar cu măsură și cu condiția să nu uităm că mediul online oferă îndeobște aparențe frumoase și doar un simulacru de realitate. Mă întorc apoi la lucru și pictez până seara târziu. Am spus-o și o mai spun: pentru mine, ca preot și ca pictor, gestul artistic, această trăire profundă este atemporală şi aspaţială, exact ca parcurgerea spirituală a timpului liturgic, atunci când oficiem Sfânta Liturghie. Pur și simplu nu mai ştii nimic de tine, este ca o anticameră a Raiului. Așa este şi atunci când pictezi, uiţi de foame, uiţi când trece timpul, uiți de tine. Pentru că în momentele acelea, de ardere lăuntrică, ești locuit de Creatorul Cel veșnic. Așa simt eu că stă treaba cu munca mea artistică și Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru acești talanți minunați pe care i-a sădit în sufletul meu și pe care mă străduiesc să-i înmulțesc cu bucurie și în nădejdea mântuirii.

Cum vă pregătiți pentru lucrul la icoane?

Nu știu dacă mă pregătesc într-un fel anume înainte de a începe zugrăvirea unei icoane. Ce pot să spun este că rostesc în gând și chiar murmur rugăciunea Sfântului Efrem Sirul: „Doamne și Stăpânul vieții mele”, care începe cu cererea de depărtare de la noi a duhului trândăviei și al grijii de multe. Astfel chemăm și cerem de la Dumnezeu bucuria înmulțirii talanților prin lucrul neostenit al zugrăvirii icoanelor, singurul mijloc de a-I sluji Lui într-un mod plăcut și care se aseamănă întrucâtva, ca trăire, slujirii liturgice. Este o altfel de împărtășire a frumuseții Împărăției lui Dumnezeu prin imaginea icoanei, care, așa cum spunea Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae, „este o veritabilă fereastră prin care omul și Dumnezeu se pot privi față în față”. Despre icoană, foarte frumos vorbește și marele pictor și teolog rus Leonid Uspensky: „Icoana este proiecția în linii și culori a unei experiențe a lucrurilor eterne, redescoperind-o azi ca existență mistică și ca fereastră spre absolut”. Egon Sendler, preot catolic și pictor de icoane - iată, în ce chip minunat și tainic lucrează Dumnezeu!, spune în cartea sa, „Chipul Nevăzutului”, că „icoana reprezintă în esență o artă religioasă, dar se cade totuși să vorbim despre ea ca despre o artă teologică”. Și, da, e corect și adevărat ce zice Sendler, pentru că icoana, în primul rând, face parte din Tradiție, apoi ea face parte din însăși viața lăuntrică a Bisericii, ca o prelungire a Tainei Întrupării Domnului. Carevasăzică, icoana este legată în chip intim de Evanghelie și de Liturghie.

Și ca să fac o încheiere la răspunsul întrebării dumneavoastră, cred că pregătirea necesară zugrăvirii icoanelor este într-un fel asemănătoare cu primenirea sufletească a omului pentru întâlnirea cu Dumnezeu și cu sfinții Săi.

Anumite icoane se pictează cu mai multă ușurință, iar altele mai greu?

Icoanele nu se pictează nici cu ușurință și nici cu greutate, ci cu dăruire și dragoste pentru Dumnezeu, pentru Sfânta Biserică a lui Hristos și pentru toți sfinții Săi care au lucrat și lucrează în chip tainic și veșnic la propovăduirea Evangheliei Sale în inimile noastre. Oricât de complicată ar fi o icoană, în sensul de alcătuire a compoziției și redare a dinamicii personajelor în ochii și în sufletul celor care o cinstesc și i se închină, nu necesită nici un efort sau vreo sforțare care să-l istovească pe iconar, ci dimpotrivă. Cu cât e mai complexă lucrarea, cu atât bucuria „provocării” e mai mare, iar implicarea ta în meșteșugul acesta e mai dornică de a conlucra cu harul lui Dumnezeu și inspirația Sfântului Duh. Zugrăvirea unei icoane nu este nici greu și nici ușor de realizat, ea este ca deprinderea de a zbura cu aripi de culori prin tine însuți.

Care este icoana dumneavoastră preferată?

Icoana mea preferată este Dulcea Sărutare. Am pictat-o de atât de multe ori, încât cred că aș putea scrie un doctorat despre tainica ei frumusețe. Un doctorat sufletesc, de bună seamă. Mergând pe firul înțelegerii plastice până în miezul adânc al semanticii profunde, teologale, a acestei minunate icoane, însă nu știu cât de bine aș putea reda în cuvinte măcar un strop din infinita dulceață a sărutului și a îmbrățișării materne dintre Maica Domnului și Fiul lui Dumnezeu. Așa că voi mai încerca să o descriu cum pot și eu mai bine, doar în pictură.

Cui datorați dragostea pentru zugrăvirea chipurilor sfinte?

Dragostea pentru zugrăvirea chipurilor sfinte, așa cum frumos spu­neți, dragostea aceasta mare pentru taina zugrăvirii sfintelor icoane, mi-a fost insuflată încă din timpul liceului, de către colegul și bunul meu prieten Alexandru Sibiceanu, fiul poetului Aurel Sibiceanu și nepot dinspre mamă al marelui pictor de biserici Gheorghe I. Manu.

Alexei mi-a împărtășit cu infinită generozitate tot rețetarul acestui meșteșug care m-a cucerit pe viață, pornind de la cum se prepară blaturile de lemn. M-a învățat apoi cu multă răbdare tot ce ține de „hăți­șurile” stilului și tehnicii bizantine, drept care îi mulțumesc cu recunoș­tință, avându-l tot timpul în rugăciunile mele, împreună cu întreaga sa familie. De altfel, am și pictat îm­preună o troiță în Bucegi, la Mănăstirea Peștera, de fapt a pictat-o el, eu fiind atunci mai mult un ucenic. Pe vremea aceea starețul mănăstirii era unchiul meu, părintele arhimandrit Maxim, care mai târziu a devenit pentru o perioadă de 10 ani stareț al Mănăstirii Cernica.

Există maeștri iconari, pictori bisericești pe care îi aveți ca mentori, fie din zilele noastre, fie din vechime?

Maeștri iconari sunt mulți pe care îi prețuiesc nespus și le iubesc munca, minunatele icoane. Mentori însă nu știu pe altcineva să am în afară de Alexei, după cum am mai spus. Pentru că eu nu am urmat o facultate de specialitate, cum ar fi Artele Plastice, ci am fost mai tot timpul autodidact. Am urmat doar un master în cadrul Facultății de Teologie cu specializarea Restaurarea Icoanei, a Picturii Murale și de Șevalet, care mi-a fost foarte util într-un anume sens. Am citit însă „Erminia Picturii Bizantine” a ieromonahului Dionisie din Furna, zis și Agrafiotul, carte pe care mi-a dăruit-o tot Alexei și din care am cules toate etapele necesare și chiar obligatorii de urmat pe calea aceasta a devenirii unui bun și sârguincios zugrav de icoane.

Bunăoară, amintesc doar câțiva pictori foarte buni care m-au influ­ențat cel puțin la nivel de admirație: părintele Ilie de la Slănic, cel mai bun iconar român, și nu e doar părerea mea. Amintesc apoi pe Daniel Neculae, George Rădulescu, Liviu Dumitrescu, Lică Neacșa, Vasile Macovei. Un loc aparte în sufletul meu îl ocupă maestrul Sorin Dumitrescu, plecat de curând dintre noi. Am avut bucuria să-l cunosc personal și să schimbăm câteva cuvinte pe care le port ca pe o comoară în inima mea. Zugravul care îmi place mie însă cel mai mult este Pârvu Mutu, călugărit sub numele de Pafnutie și trecut în rândul sfinților. Probabil că mulți ne tragem seva de la el, sau cel puțin așa ne place să credem, însă cel mai bine se revendică, după părerea mea, ca stil și manieră de lucru, maestrul Grigore Popescu-Muscel. Sfinții pictați de acesta, ca și cei zugrăviți de Pârvu Mutu, sunt sub­țiri și diafani, cu degete lungi și translucide, care te duc cu gândul la penele aripilor de îngeri și la zborul lor înalt. Fresca maestrului Grigore Popescu-Muscel poartă amprenta Sfântului Pafnutie atât de vie și de proaspătă, încât ai crede că a pictat-o chiar el, cu o mână care călătorește prin timp, în chip atât de tainic, încât îți dau lacrimile. „O frescă este ca un copil la naștere, noi pictăm ca și cum am naște”, spune maestrul Popescu-Muscel, iar frumusețea unei astfel de fresce nu poate decât să-ți inducă o stare de fericire extatică.

Dincolo de talent, credință și cunoașterea erminiei, este nevoie și de inspirație pentru ca o icoană să iasă frumoasă din mâinile artistului?

Poate că nu e nevoie neapărat de inspirație pentru a picta o icoană, pentru că iconarul are deja îna­intea ochilor un îndrumar după care lucrează, ci mai degrabă are nevoie de rugăciune. Rugăciunea aduce în inimă pacea, iar pacea inimii Îl aduce pe Dumnezeu înlăuntrul nostru, pentru că altfel nu am îndrăzni să privim la Prototipul icoanei lui Hristos. Rugăciunea înseamnă infinit mai mult decât inspirație. În cazul nostru, al zugravilor de icoane, rugăciunea o regăsești ca imagine vie și lucrătoare a sfinților zugrăviți cu dragoste și smerenie.

Ce sfat aveți pentru tinerii pictori care doresc să se apropie de această ramură aparte a artei plastice?

Ce sfat să le dau eu tinerilor pictori de icoane? Știu ei mai bine ce să facă cu talanții lor, afară doar de a nu-i îngropa. În primul rând, să meargă la biserică, la Sfânta Liturghie, să se roage pentru binele lor și al lumii întregi. Și în timp ce se roagă la Dumnezeu, să privească frescele din biserici, dar nu prin ochiul critic al artistului, ci cu inimă iubitoare și înțelegătoare de bun creștin care pune la picioarele Mântuitorului toți talanții sădiți în sufletele lor, cerând de la El doar bună pricepere ca să-i înmulțească prin muncă și smerenie, fără nici măcar un dram de mândrie. Atât și nimic mai mult.