În lumea în care trăim, dominată de materialism şi indiferenţă faţă de valorile religioase, creştinii caută prin rugăciune păstrarea credinţei autentice. De fiecare dată când ne rugăm, descoperim în rugăciune un aspect nou al acesteia. Pentru Klaus Keneth, elveţianul convertit la Ortodoxie, ea înseamnă şi o cale spre dobândirea libertăţii. "Misionarul creştin, adaugă el, nu trebuie să împartă vorbe, ci să transmită dragoste." Despre viaţa în Hristos, convertirea permanentă la credinţă a omului, despre relaţia ucenic-părinte spiritual, în interviul acordat de Klaus Keneth.
Cum se poate păstra viu suflul convertirii?
Putem să rămânem proaspeţi în convertirea noastră atunci când continuăm să participăm la viaţa Bisericii. Există câteva lucruri pe care cel puţin eu le săvârşesc: în primul rând rugăciunea lui Iisus, apoi participarea la Sfânta Liturghie şi împărtăşirea, dacă este posibil. Al treilea lucru este contactul cu părintele spiritual, cu duhovnicul tău, vizitarea mănăstirilor şi rugăciunea obişnuită, regulată pe care o facem în cadrul familiei.
De fiecare dată când mă rog descopăr în rugăciune un aspect nou al acesteia. Vrăjmaşul vrea ca noi să ne rugăm bla-bla-bla, ca nişte papagali. Dar prin harul lui Dumnezeu, dacă suntem sinceri în rugăciune, ea o să se împrospăteze mereu şi de fiecare dată cu ea, şi sufletul nostru.
De exemplu, când creştinii spun "Hristos a înviat! Adevărat a înviat!", ei fac de multe ori aceasta din rutină. Chiar şi semnul Sfintei Cruci îl fac câteodată din rutină, în grabă. Trebuie să refuzăm să facem lucrurile aşa. Ori facem lucrul respectiv bine, ori nu îl facem deloc. Este vorba aici şi de o mică asceză, o concentrare, o luptă. Prospeţimea convertirii rămâne în noi prin harul lui Dumnezeu dacă suntem sinceri.
Rugăciunea, o cale spre dobândirea libertăţii
Cum ar trebui să decurgă relaţia dintre ucenic şi duhovnic? Întâlnim relaţii de tip asemănător în alte religii?
Eu personal nu am cunoscut lucruri asemănătoare. În India eu am întâlnit guru, am avut guru. În general, acestea sunt persoane foarte egocentrice. Un părinte spiritual este o adevărată bogăţie. Întâlnindu-i pe părintele Sofronie de la Essex, pe părinţii Zaharia, Rafael de la aceeaşi mănăstire, am simţit o bucurie imensă. Întâlnirea cu aceşti părinţi, dialogul cu ei, spovedania ne fac să fim întotdeauna treji, să nu adormim, să nu ne adormim conştiinţa, să fim în priză, să ştim calea pe care o avem de urmat. Este o provocare permanentă.
Cum ar trebui să se deruleze viaţa în cadrul unei familii creştine?
Vă pot spune doar cum este în cazul meu. La început am încercat să avem o viaţă ca a lumii, o viaţă obişnuită, în care rugăciunea era întotdeauna presată, grăbită. Nu aveam timp de rugăciune. Or, dacă nu avem timp să ne facem rugăciunea, uităm rugăciunea, pentru că lumea de astăzi este foarte ocupată, foarte stresată. Astăzi lucrurile stau puţin invers. Trăim tot mai mult cu gândul la Domnul Hristos, iar celelalte lucruri le facem printre ele. Pentru mine rugăciunea înseamnă o cale spre dobândirea libertăţii.
Ca om care aţi traversat mai multe tradiţii religioase, ce credeţi că diferenţiază radical creştinismul de celelalte religii?
Cea mai mare diferenţă este aceea că creştinismul nu este pur şi simplu o religie. Toate religiile, budismul, hinduismul, islamul, sunt create de oameni. Islamul a copiat Vechiul şi Noul Testament, şi-a împropriat din tradiţiile creştină şi iudaică, dar le-a prezentat distorsionat.
Totdeauna în aceste religii omul caută pe Dumnezeu: "Unde eşti Doamne, unde eşti Doamne?", aleargă, se uită către cer să-L găsească. Creştinismul este inversul, Dumnezeu se descoperă, vine la om şi zice: "Unde e omul? Unde e omul? Vreau să-l ajut, vin să-l ajut."
Creştinismul nu este o problemă de simplă pietate. Noi trebuie să ne deschidem faţă de cuvântul lui Dumnezeu şi să-l ascultăm. Celelalte religii au un fel de disciplină militară, un cod moral, etic. Dumnezeul nostru este dragoste. El nu obligă pe nimeni, nu forţează pe nimeni. El vrea ca să ascultăm de El prin dragoste.
Orice materialism este nesatisfăcător pentru omul care are suflet
"Cine va ţine la sufletul său îl va pierde, iar cel ce îl va pierde pentru Mine şi pentru Evanghelie îl va câştiga." Comentaţi acest verset.
Dacă noi vom rămâne ataşaţi numai lumii acesteia, ne vom pierde viaţa. Vom muri la un moment dat. E firesc să murim. Lumea aceasta nu ne poate da pacea, viaţa veşnică, mulţumirea, dragostea, pentru că această lume este una căzută după Adam şi Eva. Vedem această boală mai ales la oamenii foarte bogaţi. Când ei au un milion de euro, vor două, trei, o mie. Ei niciodată nu sunt mulţumiţi. Îşi pierd toată viaţa în lucruri care se termină cu moartea, sunt efemere şi nu au cum să primească bucuria lui Hristos cea veşnică. Orice materialism este nesatisfăcător pentru omul care are suflet şi dorinţă de a trăi veşnic. Vedem lucrul acesta şi în România după ce a intrat în Uniunea Europeană. Scopul este de a schimba a fi cu a avea. Adică să nu mai fiţi cineva, ci doar să aveţi ceva. După socialism şi comunism, acum vine în Răsărit materialismul pur, secularismul. Dacă ne vom concentra doar pe "a avea" numai ca să câştigăm, să avem, să strângem, ne vom pierde viaţa noastră, nu vom mai fi noi ceea ce trebuie să fim. Cum Domnul Hristos a întors toate valorile invers în mod paradoxal, dacă noi pierdem viaţa aceasta nebună de alergătură şi ne vom opri din ea, vom găsi adevărata viaţa. Lucrul ăsta degeaba îl discutăm, trebuie să-l trăim existenţial, să ne oprim din această alergătură şi să începem să trăim cu Hristos.
E ca şi cum ai avea o etichetă pe o sticlă de suc. Poţi citi o mulţime de lucruri care sunt trecute pe ea, dar nu poţi fi convins de ce e într-adevăr înăuntru până nu bei. Când tu deschizi sticla şi bei din ea, atunci simţi, guşti, trăieşti, vezi cum e. Această viaţă în Hristos, când avem curajul să spunem: Da, mă angajez pentru aceasta, primul lucru pe care îl găsim este pacea lui Hristos, bucuria de la El. Atunci ne dăm seama repede că toate lucrurile din lume nu ne pot satisface.
Valoarea autentică este să te străduieşti să trăieşti fără păcat
Se vorbeşte astăzi despre multiple valori: valori tradiţionale, valori comunitare. Mai converg ele? Cum se poate orienta omul după acestea?
Cea mai mare valoare pe care o putem avea este să trăim viaţa fără patimi. Asta zice totul, rezumă totul. Restul este prea puţin interesant. Lupta împotriva păcatului, a egoismului, lucrul acesta ne face să câştigăm adevăratele valori. Vezi astăzi persoane care aleargă astăzi după haine de firmă, de lux. Ele sunt cele care se păcălesc cel mai tare. Oamenii aceştia sunt cu adevărat cei mai săraci. Dau o groază de bani pe lucruri care sunt până la urmă inutile, fiindcă ei pot să trăiască şi fără ele. Valoarea autentică este să te străduieşti să trăieşti fără păcat, fără patimi.
Se tot încearcă ca lumea să fie convinsă că Ortodoxia este în ţările majoritar ortodoxe intolerantă. Cum vedeţi Ortodoxia în Occident? Dar în Răsărit, după ce aţi cunoscut-o la ea acasă?
Când nu suntem toleranţi cu ceilalţi, suntem deja departe de Hristos. Trebuie să facem diferenţa: Dumnezeu iubeşte păcătosul, dar nu iubeşte păcatul. Când un ortodox încearcă să apere Ortodoxia fără dragoste, fără iubire, nu e cu Hristos. Ortodoxia trăită în sine este Adevărul şi, prin faptul că există, nu trebuie să se apere cu cuvinte meşteşugite. Viaţa Bisericii Ortodoxe trăită autentic arată adevărata dragoste, adevărata milă şi nu are nevoie de foarte multă apărare.
După părerea mea, există trei feluri de ortodocşi. Există unii, puţini la număr, cei fanatici, zeloţii. Nu au iubire în sufletul lor. Sunt fariseii care-i condamnă pe ceilalţi. Alţii sunt cei liberalişti. Ei nu ţin cont de nimic din ceea ce înseamnă învăţătura Domnului Hristos, căutând să arate că sunt în comuniune cu toate celelalte confesiuni religioase. Fac o salată, încât nimeni nu mai înţelege în ce cred ei. Cea mai mare parte însă din populaţia ortodoxă sunt oameni cu dreaptă socoteală. Ei iubesc pe ceilalţi, se apropie cu dragoste de toţi şi caută să-i ajute.
Mai este un lucru pe care vreau să-l precizez. Există un anumit fel de naţionalism ortodox periculos, un filetism. Pot să vă spun o mică anecdotă în acest sens. Un sârb întâlneşte un grec. Sârbul îl întreabă pe grec: "Oare eşti ortodox?" Răspunsul vine prompt: "Bineînţeles că sunt ortodox". La aceasta, sârbul replică: "Nu ştiam până acum că grecii sunt sârbi".
Pe când mă aflam la Zürich, sârbii m-au invitat la o conferinţă. Au invitat şi ruşi. Au venit. Au invitat români. Au venit şi ei. Au invitat şi pe greci. Grecii nu au venit. Poate că Iisus Hristos probabil a fost grec.
Biserica în întâmpinarea oamenilor
Să vorbim despre prezenţa tinerilor în biserică. Cum s-ar putea apropia tinerii de biserică? Cum să fie ei convinşi de mesajul ei?
Eu văd un lucru astăzi. Biserica trebuie să iasă în întâmpinarea oamenilor. Părinţii noştri au venit toţi la biserică prin tradiţie. Duhul secular influenţează acum prin televiziune, internet, mass-media. Natura căzută este trasă mai puternic spre aceste lucruri materiale imediate, este captată, prizonieră materialismului decât să fie deschisă spre Biserică. Trebuie să organizăm tabere de tineri. În primul rând este foarte importantă persoana preotului şi a episcopului. Dacă preotul are predică fără viaţă, lucrul acesta nu-i atinge niciodată pe tineri. Trebuie să trăim autentic. Numai aşa putem influenţa pe ceilalţi.
Eu nu apăr o teologie de sistem, nici măcar o instituţie în sensul omenesc al cuvântului. Eu apăr viaţa lui Hristos. Recunosc că sunt un creştin slab. A fi cinstit şi corect, acest lucru atinge tinerii. În primul rând trebuie să le câştigăm încrederea, apoi le putem vorbi de Hristos şi de teologie. Eu personal am fost câştigat de părintele Sofronie datorită dragostei lui, nu teologiei pe care mi-a expus-o. Mai întâi a fost iubirea, apoi a fost teologia.
Preotul nu mai trebuie să stea pe scaun aşteptând ca lumea să vină la el, ci trebuie să comunice, să iasă în lume. Cred că este o urgenţă acest lucru din pricina materialismului secular care subjugă pe cei tineri. Apoi în alt doilea rând pentru faptul că tinerii din ziua de astăzi nu mai simt că aparţin unei tradiţii, nu mai sunt interesaţi, legaţi de această tradiţie.
În ce măsură credinţa, găsirea unui duhovnic, ascultarea de el se conciliază cu libertatea omului?
Părintele spiritual nu anulează niciodată libertatea persoanei celuilalt. El nu impune niciodată lucrurile. Nu putem să luăm legătura cu un părinte duhovnicesc dacă nu avem dorinţa asta, voinţa asta. Dacă părintele spiritual poate să greşească, dacă el lucrează pentru Dumnezeu şi pentru libertatea omului, eliberarea lui, ucenicul este cel care se va folosi, cel ce va păzi ascultarea va fi în câştig. Totul trebuie să fie bazat pe respectarea libertăţii celuilalt şi pe dragoste. Acest fapt este contrariul disciplinei militare pe care lumea vrea să o impună. În aparatul militar se face un exerciţiu unde se dau anumite comenzi: atac, retragere, pas de defilare. Părintele spiritual ne conduce spre Iisus Hristos, spre lumina spirituală, spre libertate în cu totul alt mod. Totul se face prin iubire şi voinţă liberă.
Mi-au trebuit ani ca să înţeleg măreţia pe care o aduce cu sine smerenia
Daţi exemple de părinţi duhovniceşti care v-au impresionat în viaţa dumneavoastră? Care sunt lucrurile cele mai importante pe care vi le-au lăsat moştenire?
Primul om duhovnicesc pe care l-am cunoscut a fost părintele Sofronie Saharov. El a luat modelul lui Hristos, adică deşertarea de sine, ascultarea deplină de Dumnezeu, chenoza. Iisus Hristos S-a întrupat, S-a pogorât din cer, S-a făcut om şi S-a coborât sub toţi oamenii. Pentru acest lucru noi ne putem identifica cu Hristos, şi nu contează pe ce treaptă ne aflăm. Dacă Hristos ar fi fost foarte sus, noi nu am fi avut cum să ne identificăm cu El. Părintele Sofronie făcea exact acelaşi lucru cu fiecare dintre ucenicii săi. Mulţi ani la rând el a coborât mai jos decât mă aflam eu. Eu credeam că eu ar cam trebui să-l învăţ pe părintele Sofronie câte ceva din ale teologiei. Părintele nu juca un joc, nu intra într-un rol. El efectiv se cobora la nivelul tău. De aceea eu am avut încredere totală în el. Mi-au trebuit ani ca să înţeleg măreţia pe care o aduce cu sine smerenia. Astăzi este acelaşi lucru cu ceilalţi părinţi. Pentru mine ei nu au fost doar părinţi spirituali, ci prieteni şi adevăraţi fraţi. În acel moment schimbul dintre noi, comunicarea, se făcea atât de uşor…
Acesta este secretul, şi eu cred că toţi părinţii ar trebui să facă acelaşi lucru cu copiii lor. Să se coboare la nivelul lor. Este contrariul a ceea ce se întâmplă în lume când toată lumea vrea să aibă autoritate asupra tuturor. Toată lumea caută puterea. Dar, în creştinism, piramida are vârful întors în jos. Hristos se află la nivelul cel mai de jos. Aceasta este taina. Să te cobori jos, până lângă om şi să începi să creşti odată cu el prin comuniune.
Ce mesaj aveţi pentru cei care s-au născut în zorii comunismului românesc şi care au acum vârsta dumneavoastră? Sunt oameni de 60-65 de ani care nu merg totuşi la biserică, deşi sunt pensionari. Ei doar se uită la televizor.
Ei îşi continuă puşcăria comunismului cu una a materialismului. Vor fi o viaţă întreagă nefericiţi. Este important ca Biserica să trimită misionari. Dar nu misionari care să împartă vorbe, ci oameni care să poată transmite dragostea. Trebuie să creăm o bază de încredere. Lumea trebuie să recapete încredere în noi.
Aceste persoane, pensionarii de care aţi pomenit, simt în adâncul sufletului că sunt nefericite, că ei trăiesc cu un paliativ, cu un substitut, televizorul, de exemplu.
Credeţi că într-o lume ca aceasta, cu atât de puţină credinţă, se mai pot naşte sfinţi?
Toată lumea este chemată să devină sfântă, să fie sfinţită, noi toţi avem această chemare. Ce este un sfânt? O persoană care a învins patimile sale, care nu mai are egoism, care are dragoste chiar şi pentru duşmanii săi. Eu sunt sigur că în ziua de azi mai avem astfel de oameni printre noi, numai că nu avem ochi ca să-i vedem. Dacă ne gândim numai la Sfântul Antonie din pustiul Egiptului, toată lumea din timpul său îl considera a fi cel mai mare om duhovnicesc. Dar el a mers la cizmarul din Alexandria care, după cum i-a arătat Dumnezeu, era mai sporit decât eremitul egiptean. "Toată lumea va fi mântuită, mai puţin eu", spunea întru sine cizmarul cel smerit. Acesta era gândul care aducea cu sine starea de smerenie, atât de necesară mântuirii.
Sunt sigur că în bisericile noastre sunt sfinţi, pe care noi nu-i vedem, din nefericire. Trebuie ca noi să punem toată inima noastră, tot cugetul nostru, toată puterea noastră ca să dobândim sfinţenia. Dar, cum ne spunea părintele Sofronie, o să vedem că aceasta nu este aşa de uşor de realizat. E nevoie să cerem Domnului Hristos această stare prin rugăciune deasă, prin rugăciunea inimii: "Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul".
Ce îl face pe un om să devină un părinte spiritual? Când devine el părinte spiritual?Când el a reuşit să aibă o anumită înţelepciune sau, mai bine zis, mintea lui Hristos. Când a dobândit o autentică experienţă de viaţă în Hristos. Când părintele Sofronie răspundea la o anumită întrebare, el nu o făcea la nivel psihologic, nici social sau intelectual. El nu dădea un răspuns la nivelul experienţei sale.
Când îi puneam o întrebare, el îşi închidea lucrurile sale, experienţa sa şi îl întreba direct pe Dumnezeu. Îi telefona, şi primul gând care îi venea era gândul lui Dumnezeu pentru mine. Lucrul acesta este posibil dacă avem o luptă ascetică autentică de a fi în prezenţa Domnului Hristos. De ce se retrag aceşti părinţi în sihăstrie? Pentru că o ţară sau un neam întreg pot beneficia mai mult de rugăciunea acestor părinţi decât de contactul direct cu persoana lor.
Interviu realizat de Augustin Păunoiu. Traducere de pr. lect. dr. Radu Mureşan
