Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu O creație de geniu și geniala ei soluție tehnică

O creație de geniu și geniala ei soluție tehnică

Galerie foto (5) Galerie foto (5) Interviu
Un articol de: Tudor Călin Zarojanu - 13 Iun, 2021

Un ansamblu sculptural celebru în toată lumea, ­închinat memoriei eroilor români, compus din ­monumente dispuse pe aceeași axă, lungă de 1.275 de metri și orientată de la apus spre răsărit. Primul monument - Coloana fără sfârșit, ­ridicată spre cer cale ­de 29,35 metri, marcând locul la care s-au aliniat Masa tăcerii, Aleea ­scaunelor și Poarta ­sărutului. Coloana este produsul gândirii creatoare a lui Constantin Brâncuși, cel care a schimbat istoria sculpturii, dar n-ar fi ­existat fără aportul esențial al ­inginerului Ștefan ­Georgescu-Gorjan. ­Interviu cu Sorana ­Geo­r­gescu-Gorjan, fiica lui Ștefan Georgescu-Gorjan.

Faptul că numele dvs. face trimitere la Gorj pare să mărturisească un ata­șa­ment special față de plaiurile natale. A cui a fost ­decizia de a folosi acest ­nume?

Numele e creația bunicului, pe care îl chema Ion Ciobanu. Se născuse în Godinești în 1869 și pe actul lui de naștere scrie „născut alaltăieri”... La 10 ani a rămas orfan de ambii părinți, tatăl lui a murit în ianuarie, iar mama în iulie. Avea un frățior mai mic și ambii au rămas în grija unei bunici în vârstă de 80 de ani. Le-a fost greu și bunicul nu a reușit să facă nici o zi de școală, a învățat singur să citească, să socotească și să scrie. Curând a plecat la Craiova, iar când a ajuns la majorat și-a schimbat numele în Georgescu-Gorjan (fiul lui Gheorghe din Gorj).

Presupun că erau mai puține formalități ca azi...

Nu știu. Fratele lui și-a păstrat numele Ciobanu. Bunicul l-a adus la Craiova, l-a ținut la școală - iubea foarte mult învățătura! - și l-a găzduit în camera în care mai târziu l-a primit și pe Brâncuși, care fugise și el din satul lui. Fiind cu 7 ani mai mic decât bunicul, între ei s-a creat nu doar o legătură de prietenie, ci și de protecție din partea bunicului, căruia Brâncuși îi spunea „Nașule”! O legătură foarte frumoasă, pe care anii n-au distrus-o. Brâncuși a stat la bunicul meu până a ajuns la școală, la internat. Peste ani, după ce a absolvit Facultatea de Belle-Arte, când a făcut serviciul militar fără încazarmare, din nou a fost găzduit la el, în altă locuință, și drept mulțumire i-a făcut un frumos bust din ghips, care se află la Muzeul Național de Artă al ­României. Mă duc periodic să-l văd și am avut surpriza să constat că scrie „inginerul”. Bunicul, săracul, a fost autodidact, n-a fost niciodată inginer... Le-am cerut să șteargă mențiunea și m-au ­întrebat: „Dar ce-a fost?”. Le-am răspuns: „A fost om!”.

Când li s-au despărțit drumurile?

În 1904, Brâncuși a plecat spre Franța, iar fratele bunicului la studii, în Germania. Peste ani, am găsit în arhivele de la Craiova o listă de burse pe care Epitropia Bisericii Madona Dudu le dădea unor tineri. Acolo figurează ­Constantin Brâncuși, Nicolae ­Titulescu și Gheorghe Ciobanu!

Bunicul dvs. l-a vizitat vreodată la Paris pe Brâncuși?

Nu, singurul care l-a vizitat a fost tata, care făcuse Electromecanica la Politehnică și se angajase la Societatea Petroșani, cu sediul la București, dar cu Atelierele Centrale în Valea Jiului. Firma l-a trimis la o specializare în Austria, apoi a făcut un stagiu în subteran, în mină, și încetul cu încetul a ajuns inginer-șef și adjunct al directorului. De câte ori venea în țară, în 1914, apoi în 1922, Brâncuși îl vizita la Craiova pe bunicul, cunoscându-i bine­înțeles soția și fiii, Fănică și ­Georgică. Acesta din urmă s-a jucat cu mustățile în furculiță ale bustului de ghips al bunicului și le-a ciobit... În casă exista un ­album cu cărțile poștale trimise de Brâncuși, care aveau timbre colorate care-i fascinau pe cei doi băieți.

Începuturile proiectării vestitului monument de la Târgu Jiu 

Cum s-a ajuns la colabo­rare?

În deplasările unde-l trimitea Societatea Petroșani, tata a ajuns și la Paris. Bineînțeles că primul drum a fost la prietenul tatălui său, Constantin Brâncuși, lucru consemnat într-o carte poștală trimisă acasă de tata, în care spune: „Am fost la Brâncuși, am stat mult de vorbă, este un adevărat artist, de geniu!”. Era în decembrie 1934, tata era relativ tânăr, dar a avut intuiția acestei personalități deo­sebite. Brâncuși l-a invitat să stea la taclale mai pe îndelete, în atelierul lui, pe 7 ianuarie, de Sfântul Ion, ziua onomastică a bunicului. A fost într-adevăr o discuție specială, iar din atelier pe tata l-au impresionat cel mai mult coloanele de lemn. Brâncuși i-a mărturisit atunci că fusese invitat să facă un monument în Târgu Jiu și că se gândea la o coloană din metal. Mai mult, l-a întrebat dacă proiectul e realizabil și tata i-a dat soluția: „Să se încastreze în beton baza unui stâlp solid de oțel, pe care să se tragă, suprapunându-se ca niște mărgele uriașe, goale în interior, elementele spațiale, identice, ale coloanei. Îmbinarea perfectă a elementelor la rosturi va asigura impresia de continuitate”. Brâncuși a fost mulțumit de soluție și l-a întrebat dacă n-ar fi dispus să colaboreze cu el. Tata a fost, desigur, mai mult decât încântat, mai ales că Atelierele Centrale de la Petroșani erau o insti­tuție de nivel european, cu forță de muncă înalt calificată, unde se putea realiza așa ceva. În plus, nu erau departe de Târgu Jiu, deci elementele puteau fi fabricate aici și transportate apoi.

Când au început?

Au trecut niște ani până să înceapă! Brâncuși s-a mai văzut cu tata în decembrie 1936, când ne-a scris acasă: „Am fost azi pe la Brâncuși - am luat masa cu el și am povestit despre multe lucruri. A îmbătrânit săracul, e cam bolnăvicios și are mult de lucru în India și America, dar nu se poate duce momentan din cauza să­nătății” - prima referire la proiectul templului din Indore. Atunci au discutat din ce să fie făcute elementele Coloanei și au optat pentru fontă, iar Brâncuși a hotărât ca aceasta să fie alămită. Apoi, Brâncuși a obținut aprobare de la conducerea Societății Petroșani, care s-a angajat să asigure costurile lucrării: materiale și salariile personalului. De la Târgu Jiu era comanda făcută de familia prim-ministrului Gheorghe Tătărescu. Primul mandat al acestuia, 1934-1937, a fost o perioadă de înflorire economică a României, iar conducerea Societății Petroșani, prin directorul general Ion Bujoiu, a dovedit deschiderea de a susține proiectul lui Brâncuși. Ion Bujoiu a fost un om cu o viziune largă şi cu o deosebită înțelegere a rolului pe care îl avea această societate cu capital privat. După venirea la putere a comuniștilor, a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică și a murit la Văcărești pe 20 mai 1956... Este un nume pe care nu trebuie să-l uităm!

Coloana ca un cântec etern...

Despre Coloană a mai fost o discuție în mai 1937, la Paris, iar în iulie, aflat în România, Brâncuși i-a cerut tatei să vină la Târgu Jiu ca să vadă locul pe care l-a ales. El era găzduit acum la Poiana, în casa familiei Tătărescu, și vizitase pe îndelete locurile, ­alegând în final un loc la marginea orașului, unde fusese pe vremuri târgul de vite, un teren ușor ­ridicat, având în spate, în perspectivă, Munții Parâng. Un loc liber, fără case. Aretia Tătărescu îi propusese un monument „pentru a preamări memoria eroilor gorjeni care s-au jertfit în războiul de întregire” - așa scrie în actul de donație al Ligii Naționale a Femeilor Gorjene. Bineînțeles că în perioada totalitarismului cuvântul „întregire” era interzis, drept care într-un documentar din 1971 apare „război...” puncte-puncte! 

Coloana infinitului, Coloana fără sfârșit, Coloana recunoștinței naționale - care e numele real?

În documente există denumirea oficială „Coloana recunoștinței fără sfârșit”. În toate textele scrise de Brâncuși, în franceză sau engleză, apare „La colonne sans fin”, „Column without end” sau ­„Endless column”. Spre sfârșitul vieții a dat un interviu unui spaniol, care menționa „la columna sin fin” și tot prin anii 1950 există o notație a lui foarte frumoasă: „La colonne sans fin c’est comme une chanson éternelle, qui nous amène dans l’infini, au-dela de toute douleur et joie factice”! Brâncuși s-a născut în Hobița foarte aproape de cimitir și în cimitirele gorjene apar adesea brazi fără coroană. La Institutul de Folclor am găsit o fotografie foarte in­teresantă din anii 1920 cu un astfel de brad care seamănă foarte bine cu Coloana văzută prin verdeață.

Este adevărat că proiectul era mult mai vechi, încă de prin 1909?

Există o scrisoare din 1909 a Ceciliei Cuțescu-Storck care spune că a văzut asemenea coloane în atelierul lui Brâncuși. Sculptorul avea multe coloane, dar de lemn. Ele apar în fotografiile lui Brâncuși începând cu 1917. 

Pe perioada lucrărilor tatăl dvs. a stat în Târgu Jiu?

Tata l-a invitat pe Brâncuși la Petroșani, unde urma să se fabrice Coloana, și l-a găzduit, precum bunicul, în casa lui de burlac. Brâncuși și-a ales o cameră simplă, pentru că avea o masă mare, pe care putea să-și întindă foile de hârtie, și a devenit stăpânul casei! Tata avea o bucătăreasă care îi gătea, și anume mâncăruri ardelenești, grele, cu sosuri - ei, bine, sculptorul a preluat comanda, ea făcea piața, iar el făcea ­lucruri ușoare: foarte multă ­mămăligă, salate... În schimb, fuma enorm, țigară după țigară, și bea cafele. În casă a fost găzduit și câinele din curte, un Spitz alb pe nume Pufi. Brâncuși iubea foarte mult animalele și n-a acceptat ca acest cățel să stea afară! Pe Pufi l-am cunoscut și eu, mai târziu, în 1939, după ce plecase Brâncuși, pe care n-am apucat să-l întâlnesc. Mama s-a căsătorit cu tata în 1938, de Dragobete, iar eu m-am născut la 1 martie 1939. Dar am o poză cu Pufi!

Au existat momente dificile în procesul de construc­ție a Coloanei? Financiar, de pildă...

De la bun început s-a stabilit că Societatea Petroșani alocă pentru Coloană 2 milioane de lei și toate calculele făcute de tata timp de două săptămâni au pornit de la această finanțare, care până la urmă a fost depășită cu jumătate de milion. Calculele erau verificate la Atelierul de proiectare, se făceau încercări, se stabileau detalii. Acolo era adjunctul tatei, inginerul Nicolae Hasnaș, care s-a implicat foarte mult în proiectare. Brâncuși i-a spus tatei că modulele, formate din câte două trunchiuri de piramidă unite prin baza mare, ­trebuie să respecte o anumită ­pro­porție: latura mică-latura mare-înălțimea modulului în raportul 1-2-4. Calculele au ținut cont de această cerință estetică, dar și de cât costau materialele, de rezis­tența la vânt și de alți parametri. După nenumărate încercări au ajuns la formula 45-90-180 cm, înălțimea unui stat de om! Și anume, 15 module întregi și două jumătăți jos-sus, pentru că toate coloanele lui Brâncuși, spre ­deosebire de cele clasice, care au socluri și capiteluri, sunt fără ­început și fără sfârșit... Brâncuși s-a bucurat aflând din calculele tehnice că va avea aproape 30 m înălțime, el sperase la vreo 20. Odată stabilite dimensiunile unui modul, tâmplarii de la atelier, știind că Brâncuși vrea ca trunchiurile de piramidă să fie un pic curbate, i-au făcut unul din lemn de tei, cu suprafețele laterale foarte bombate, ca să-l poată ciopli atât cât dorește, până la curbura aproape imperceptibilă care dă farmec Coloanei.

Răsplătit cu patru ani la Canal 

Ce fel de om era tatăl dvs.?

În afară de profesia lui, avea o pa­­siune deosebită pentru literatură. În paralel cu Politehnica, a făcut cursuri de lingvistică, istoria artei, filosofie, istorie... Era pasionat de vizitarea muzeelor și de cumpărarea unor cărți de colecție. Neavând posibilități materiale deosebite, ca student copia cursuri - de mână, firește, căci nu exista xerox - și le vindea colegilor, să mai facă un ban. Știa foarte bine franțuzește și nem­țește, învățase la Liceul Carol din ­Craiova cu profesori excep­ționali, avea talent pentru limbi străine și nu făcea nici o greșeală! Când ne-am mutat la București, în 1941, după ce se născuse și sora mea, a reușit să facă o editură, Gorjan, în principal de cărți tehnice, dar și beletristică - tot domnul Bujoi l-a ajutat, oferindu-i spațiul necesar, pentru că la Petroșani tata făcuse o serie de manuale pentru muncitori care s-au bucurat de mult succes și au primit premii. Editura a fost însă desființată în 1948, odată cu toate editurile particulare. Prin 1965, vrând să spună întreaga poveste, tata nu s-a bazat doar pe amintiri, ci a luat legătura cu meșterii de la Petroșani, ale căror mărturii sunt așadar consemnate. Ar mai fi fost caietul lui cu notițe stenografiate, dar acesta a dispărut din casă când tata a făcut cunoștință cu Canalul...

Sub ce acuzații!?

Ca de obicei, unele inventate... Nici măcar nu era în localitate când s-au petrecut lucrurile de care era acuzat: se năștea sora mea și el plecase la Cluj ca să-l aducă pe unchiul ginecolog. A fost condamnat la șase ani și a făcut patru. Ironie a sorții, munca lui la Canal a fost foarte apreciată, a primit și un premiu: o carte de Stalin... A avut însă marea șansă să fie condamnat de drept comun, nu a îndurat ce-au îndurat deținuții politici.

A scris o carte despre lucrul la Coloană?

Da, a terminat-o în 1976, a dat-o în 1977 la Editura Scrisul Românesc și a apărut în 1988... În dosarul de corespondență cu editura sunt mesajele lui tot mai triste: și-ar fi dorit să nu apară cartea postum, dar așa a fost... După ce a murit tata, am reușit să o public... pe jumătate. Au tăiat toată partea cu templul din Indore și cea cu ovoidul și au schimbat titlul din „Am lucrat cu Brâncuși” în banalul „Amintiri despre Brâncuși”. După Revo­luție, am reușit să public la Editura Eminescu partea a doua, iar în 2004, la Universalia, cartea întreagă, în versiunea inițială. Tata avea - ca și Brâncuși - pasiunea fotografiei, așa încât avea și multe ­ima­gini. Culmea e că, atunci când era la Canal, eu am găsit clișeele și, neștiind ce sunt, era să le arunc... Rămăseseră de asemenea scrisorile către Brân­cuși, păstrate de moște­nitorii sculptorului, care n-au vrut însă să-i trimită copii după ele, dar moș­tenitorul moște­nitorilor a donat statului francez lăzi întregi de documente și am avut bucuria ca, la Biblioteca ­Kandinski, ­primind aprobare, să găsesc ­scrisorile tatei!