Rugăciunea - vorbirea noastră cu Dumnezeu

Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântul al II-lea despre rugăciune, în Părinți și Scriitori Bisericești (2022), vol. 21, pp. 277-278

„Toată lumea știe că rugăciunea este începutul oricărui bine și pricina mântuirii și a vieții veșnice. Cu toate acestea, socotesc că trebuie neapărat să vorbesc, după putere, despre rugăciune, pentru ca, pe cei care obișnuiesc să trăiască în rugăciune și sunt cu luare-aminte la slujba lui Dumnezeu, cuvântul meu să-i facă mai sârgu­incioși, iar cei care trăiesc în trândăvie, care-și lasă sufletul pustiu de rugăciune să cunoască paguba ce-au avut-o până acum și să nu se mai lipsească pentru restul vieții de mântuire.

Deci, chiar de la început, putem spune că cel mai mare bun al rugăciunii este acela că tot omul care se roagă stă de vorbă cu Dumnezeu; și oricine știe bine ce lucru mare este ca, om fiind, să vorbești cu Dumnezeu; dar, ca să înfăți­șeze prin cuvânt cinstea aceasta, nimeni nu poate. Cinstea aceasta depășește chiar strălucita dregătorie a îngerilor; îngerii știu asta bine, că, după cum se spune în proroci, toți îngerii aduc cu multă frică Stăpânului cântări și slujbe; își acoperă fețele și picioarele cu multă evlavie, iar prin bătaia aripilor și prin nestăvilitul lor freamăt își arată frica lor cea mare. Socotesc că în acest fel ne învață să uităm în vremea rugăciunii că suntem oameni; prinși de râvnă și de frică, să nu mai vedem nimic din cele de pe pământ, să socotim că stăm în mijlocul îngerilor și că săvârșim aceeași slujbă ca și ei.

În celelalte privințe ne deosebim mult de îngeri; (...) în rugăciune însă facem o împreună-lucrare și îngerii, și oamenii. Când e vorba de rugăciune, nu este deosebire între firea îngerească și firea omenească. Rugăciunea te deosebește de animale, rugăciunea te alătură îngerilor. Dacă te străduiești să-ți petreci toată viața în rugăciune și în slujirea lui Dumnezeu, ai trecut îndată la o viețuire îngerească, ai trecut la viața, cinstea, noblețea, înțelepciu­nea și priceperea îngerească.

Poate fi oare sfințenie mai mare decât a acelora ce stau de vorbă cu Dumnezeu? Poate fi oare cineva mai drept, mai bun și mai înțelept? Dacă cei care vorbesc cu oamenii înțelepți ajung iute să se asemene în înțelepciune cu aceia în urma deselor convorbiri cu ei, ce se cuvine să spunem despre cei care vorbesc cu Dumnezeu și se roagă Lui? De câtă înțelepciune, de câtă virtute, de câtă pricepere, de câtă frumusețe morală, de câtă cumin­țenie, de câtă bună-cuviință în deprinderi nu li se umple sufletul în urma rugăciunii și rugăminții lor? Deci nu păcătuiești de spui că rugăciunea este pricina oricărei virtuți și dreptăți.

Nici un gând sau faptă care duce la dreapta-credință nu poate intra în suflet fără ajutorul rugăciunii și slujirii lui Dumnezeu.

După cum un oraș care nu-i înconjurat de ziduri cade ușor în mâna dușmanilor, pentru că-i lipsește zidul care să-i împiedice, tot așa și sufletul care nu-i îngrădit cu rugăciuni este supus ușor de diavol și umplut lesne cu orice păcat.”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)