Prin religie se poate reda „conţinutul omenesc omului“

Religia rămâne, cu siguranţă, una dintre valorile esenţiale la care omenirea se poate raporta, într-o societate în care normalitatea pierde tot mai mult teren. "Omul are nevoie de ceva sacru, iar prin religie se poate câştiga foarte mult din umanitate. Şi se poate reda conţinutul omenesc omului." Un interviu despre om, despre transformările şi despre felul în care acesta se poate regăsi pe sine, prin religie, cu prof. univ. dr. Constantin Romanescu, reputat psihiatru, membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Medicale din România.

"Pe mine nu mă interesează aşa de mult normalitatea, cât mă interesează omul, nici greşelile lui, cât mă interesează dacă are ceva din prototipul omenesc într-însul."

"Noi spunem prea uşor despre un om că este normal sau că este anormal. De ce este anormal un om care nu aude? Vasile, prietenul meu, este prost, dar e de-o bunătate rară."

"Numai cu ajutorul divin putem educa aceste comportamente, de care spuneam că sunt aberante. Am mai spus-o şi cred şi acum că nebunia începe să fie generală."

Cred că sunteţi de acord cu mine când spun că omul este o fiinţă pe cât de interesantă, pe atât de complicată. După 50 de ani de experienţă într-o meserie prin excelenţă de interrelaţionare, în care aţi cunoscut medii culturale diferite, cum vedeţi omul, domnule profesor, cum vi-l explicaţi?

Omul poate fi definit din mai multe perspective. Pur antropologic, omul, fiind probabil cea mai reuşită creaţie a Divinităţii, este schimbător prin caracterul său dialectic, aproape matematic şi alteori prin ceea ce are surprinzător şi cu totul neaşteptat. Fiindcă mi-ai propus să ne referim la experienţa mea, o să-ţi spun că prima dată când am venit la Spitalul de Psihiatrie aveam impresia că omul este o alcătuire haotică, fără o schemă anume. Văzusem omul pe masa de operaţie, văzusem omul în faţa morţii, văzusem omul strălucitor, îl văzusem şi sub aspectul prostiei şi al inteligenţei, dar în mintea mea, ca şi în mintea tuturor, omul era ceva foarte încurcat. La Spitalul de Psihiatrie am constatat că omul este foarte sistematic. Mi-aduc aminte că la o masă lungă se aşezaseră vreo 20 de bolnavi. Am realizat atunci un lucru foarte important pentru mine, că boala schematizează omul şi omul poate fi împărţit, atunci când este bolnav, în diverse categorii, în funcţie de boală. Cu alte cuvinte, am făcut un fel de descoperire, la care n-am renunţat niciodată, pe care am urmărit-o, ca o idee obsedantă. Am înţeles că omul, când este deteriorat, se simplifică şi devine asemănător, în funcţie de afecţiunea care îl cuprinde. Am constatat, cum spuneam, că la acea masă nu erau 20 de oameni, ci erau cinci boli. Ăsta a fost un şoc pentru mine. Oamenii aceia semănau între ei mai mult decât ar semăna fraţii gemeni. Nimeni nu m-a înţeles atunci; s-a râs, ca de un fel de curiozitate. Dar eu am înţeles foarte bine şi am rămas cu observaţia asta, pe care o port de atunci, că omul este o fiinţă foarte uşor de studiat, dacă studiezi sistematic comportamentul său. Este, deja, o cale de a înţelege şi, prin urmare, de a şi interveni.

În general, această ignoranţă totală a subiectului care este omul, unul principal pentru cultura noastră, merge până şi în învăţământ.

Şcoala vorbeşte foarte puţin despre om. Religia vorbeşte despre om. Psihologia, care ar trebui să fie axată, să se nască din problemele omului, în ultima vreme se ocupă mai ales cu studiul statistic şi social al omului. Pe mine mă interesează mai mult omul aşa cum a încercat să-l vadă Dostoievski, spre exemplu.

Într-adevăr, psihologia care se-nvaţă astăzi în universităţi e o ştiinţă goală. Studenţii nu învaţă decât teorie, care însă nu-i ajută la nimic. Au dispărut aplicaţiile.

Nici măcar studenţii de la Psihologie nu se obosesc să-nveţe omul. Poate că nu au acces la toate mediile în care trăieşte omul, dar în mod cert au acces la literatura despre om. Parcă acest subiect este cumva interzis, printr-un consens. Mai mult se vorbeşte despre animal şi mai frumos, mai sistematic, mai ales în producţiile cinematografice. M-ar interesa să văd la televiziune un serial de câţiva ani, în care să fie prezentat omul sub toate aspectele lui. Greşeala imensă a societăţii contemporane cred că este tocmai ignorarea acestui subiect.

Ne-am dezumanizat?

Sigur. Ne-am dezumanizat, am uitat că suntem oameni.

Şi-atunci ne mai mirăm de-o mulţime de lucruri pe care le considerăm curiozităţi, dar care, în realitate, sunt absolut omeneşti şi ne caracterizează.

Merg lucrurile atât de departe, încât omul se poate identifica cu boala?

Se identifică total. Devine boala pur şi simplu.

"Nu cred că vom reuşi

vreodată să găsim un model de normalitate"

Spuneaţi că boala încadrează oamenii în categorii. Societatea nu face la fel?

Viaţa socială împarte omul în mai multe categorii comportamentale. Şi-atunci putem găsi oameni care sunt bine inseraţi în mediu, oameni normali. Putem găsi însă şi oameni care au anumite trăsături cu totul antisociale, putem găsi oameni credincioşi sau chiar împotriva credinţei, putem găsi oameni învăţaţi sau neînvăţaţi, putem găsi oameni răi şi oameni buni. Performanţa este aceea de a putea să stabileşti o normă. Şi-ajungem, astfel, la normalitate. Însă, degeaba căutăm normalitatea la om, pentru că el seamănă mai mult cu apucăturile sale, cu "boala" sa decât cu ceea ce ne-nchipuim noi că este normalitatea. Şi-n fine, ne "izbim" de prima dificultate a celui care se ocupă de oameni, în cazul ăsta a psihiatrului, care constă în aceea că noi nu putem stabili normalitatea. Normalitatea depinde de boala pe care o are, de sănătatea lui, de societatea în care trăieşte, de educaţia pe care a primit-o, de alimentaţie, de mediu ambiant, de religie, de şcolarizare.

Bun, dar până la urmă, şi ideala normalitate este tot o convenţie…

Da, dar măcar să ştim ce-i convenţia asta. Or, noi nu ştim. Pentru anumite triburi, a fi normal înseamnă a fi şi canibal, pentru alţii a fi normal înseamnă a avea un comportament pe care-l denumim exemplar.

Spuneaţi că aţi realizat că omul este sistematic abia după primele contacte cu psihiatria. Totuşi, nici după atâţia ani de experienţă,

n-aţi reuşit să vă explicaţi omul în toată complexitatea lui. E interesant de aflat cum defineaţi omul înainte de a deveni medic?

Mi se părea o fiinţă foarte complicată, interesantă, dar nu puteam să ştiu ce este normalitatea. Şi nici după atâţia ani nu pot să dau o definiţie a normalităţii. Una din definiţii este că a fi normal înseamnă a fi conform unor legi unanim acceptate, la un moment dat, într-o societate dată. Dar asta devine complicat, pentru că există mai multe societăţi şi chiar într-o societate există mai multe incidenţe. Este normal un om care face o crimă pentru a-şi apăra patria, sau este un criminal? Întrebările sunt tulburătoare. Probabil că uneori trebuie să avem curajul de a mai fi şi laşi, de a recunoaşte anumite incompatibilităţi cu propria minte. Eu nu cred că vom reuşi vreodată să stabilim un model de normalitate. Mai degrabă vom stabili un model de comportament şi vom ajunge să spunem că cineva este normal pentru că seamănă cu modelul respectiv. Şi-aici avem, însă, nişte greutăţi, pentru că modelul e şi el supus unor acţiuni, fie genetice, fie sociale. Şi el este oricând criticabil. Astfel de exemple găsim la Dostoievski.

Credinţa, singura soluţie de a transforma omul

Ce soluţii avem, pentru această fiinţă greu de definit, greu de înţeles, pentru a o transforma?

Există o unică soluţie, după mine: credinţa. Eu personal nu pot fi dat ca exemplu de om credincios, pentru că evoluţia mea sentimentală faţă de credinţă a fost foarte ciudată. Eu l-am descoperit pe Dumnezeu foarte repede, mai repede decât alţi copii. Mă minunam în mintea mea, nopţile, la patru ani, despre ce este Dumnezeu. Întrebare pe care copiii, în general, nu şi-o pun. Eu proveneam dintr-o familie de oameni credincioşi, oameni de biserică, fără să fie bigoţi. Ei bine, eu, în acest mediu, ştiam că toată lumea trebuie să aibă un Dumnezeu.

Ştiaţi despre el, dar l-aţi descoperit singur… Voiaţi să-i daţi un chip?

Da. Primul meu Dumnezeu a fost un tractor care mergea singur. Totul se petrecea în apropierea casei noastre, din mijlocul unei vii, la marginea oraşului Soroca. Tractorul avea un chip măreţ şi eu urmăream dimineaţa cum porneşte Dumnezeu la treabă. Vedeam că acest obiect uriaş stă şi deodată începe să meargă. Singur! Îmi ziceam că este Dumnezeu; o forţă formidabilă. Nu-nţelegeam eu nimic din ce se întâmpla, de fapt, înainte ca acest tractor să pornească la treabă. Era acolo un moş, Mihalache se numea, care, înainte de a se urca în tractor, scotea din buzunar o sticlă de vodcă, bea bine şi apoi dădea drumul la cheie şi lăsa tractorul, programat cu câţiva litri de motorină, să meargă singur. Nu putea întâlni nimic în cale, pentru că nu era circulaţie. Şi moşul stătea deoparte, dormea, iar tractorul, "Dumnezeu", lucra singur.

Şi n-aţi cerut nişte explicaţii de la cei din jur?

Mi-era ruşine să cer explicaţii. Doamne fereşte să-i fi spus bunicii cine era Dumnezeu în capul meu! Eu primeam nişte poveşti despre Dumnezeu.

O altă descoperire a lui Dumnezeu am făcut-o câţiva ani mai târziu, la Iaşi, unde eram în trecere spre Marea Neagră. Mergeam într-o staţiune balneară, foarte aproape de Cetatea Albă. Am stat la Iaşi toată ziua cu mama; mi-a arătat oraşul. Voiam să-mi cumpere mama un ceas, cu lanţ, aşa cum aveau nişte băieţi de la şcoala primară în care învăţam. O porcărie de ceas, dar care mergea, se auzea. Ce puteam să vreau mai mult? Ceasurile de mână erau foarte scumpe pe vremea aceea, iar mâna mea, mult prea subţire. Şi-atâta am plictisit-o pe mama şi am insistat, încât am obţinut ce am vrut. Eram extrem de mândru de ceasul meu cu lanţ. În fine, am ajuns la tren şi noaptea, fiind întuneric în vagon, în loc să dorm îmi scoteam ceasul şi mă uitam la el. Era fosforescent şi strălucea în întuneric. Şi-atunci pe mine m-a plesnit ideea că adevăratul Dumnezeu este în ceas. Şi n-am dormit deloc de emoţie. Ei, deja eram mai aproape de explicaţia fiinţei dumnezeieşti… Dar, totuşi, nu cred că era o iubire pentru aceste obiecte, în sens religios.

"Eu m-am apropiat

de Dumnezeu

într-un mod prietenos"

Era o explicaţie pentru dumneavoastră...

Da, o explicaţie. Am ajuns la destinaţie, iar bunica mea care era deja acolo, având mania curăţeniei, în timp ce mă plimbam pe-afară, s-a apucat să-mi scuture hainele. Din haina mea a sărit ceasul, chiar la picioarele mele şi s-a făcut bucăţi. Am avut o criză de disperare. Îngrozitor! Am început să urlu: "L-ai omorât!" Dar nu spuneam pe cine. Nu era nimic de făcut. Bunica mi-a promis că-mi va cumpăra un ceas nou, de la Cetatea Albă şi că între timp ceasul distrus îşi va reveni, că e doar "bolnav". Acolo, în staţiune, era o rusoaică care vindea scrumbie afumată. Atunci mi-a venit mie în cap că pentru vindecarea ceasului - şi-aici începe gândirea mitologică - ar fi foarte bine dacă eu aş da bucăţi de peşte de pomană. Furam câte un leu sau doi de la bunica, care nu vedea prea bine, şi-mi cumpăram două scrumbii: una o mâncam şi una o aruncam de pomană. Rusoaica m-a observat şi i-a spus bunicii. Şi mi s-a luat imediat posibilitatea de a mai face pomeni… Povestea asta demonstra că Dumnezeu începe deja să fie o fiinţă nevăzută, că poate fi şi bolnav şi m-am apropiat de Dumnezeu într-un mod prietenos. De asta eu nu m-am temut de El, aşa cum se tem alţii; îl consideram pe Dumnezeu un fel de putere.

Mi-am pierdut ceva din credinţă în timpul liceului şi mi-am regăsit-o în perioada comunistă.

Curios! Atunci cei mai mulţi au pierdut-o…

Cred că sunt printre puţinii care erau în permanenţă la biserică pe vremea comuniştilor. Iar de Înviere, întotdeauna.

Cred că se aplică principiul acela conform căruia atunci când există interdicţii, tentaţia e mai puternică.

Absolut, da. După Revoluţie, n-am mai frecventat, deşi nimeni nu mă mai împiedica. Relaţiile mele cu Dumnezeu sunt de aşa natură, încât nu sunt în măsură eu să dau sfaturi. Asta ca să revin la întrebarea despre cum putem transforma oamenii. Dar sfatul sigur pe care-l pot da este acela că numai cu ajutorul divin putem educa aceste comportamente, despre care spuneam la început că sunt aberante. Am mai spus-o şi cred şi acum că nebunia începe să fie generală; o "boală" care va duce, poate, la degenerarea generală sau poate va fi un mod revoluţionar al omului de a se regăsi.

Religia, o modalitate

de a "îmblânzi" omul

Susţineţi că singura formă prin care omul poate fi transformat este credinţa. E mai uşor de adus spre normalitate, prin credinţă, copilul sau adultul?

Copilul, cred. Un om deja învăţat trebuie să aibă nişte exemple puternice, să i se fi întâmplat o minune. Copilul crede în poveşti. Şi-atunci a-i prezenta într-un mod omenesc credinţa este pentru copil pe potriva lui. Acest gen de "îmblânzire" a omului prin religie este absolut necesară. M-am supărat foarte tare când am văzut ce campanie s-a dus împotriva icoanelor. Cu ce ne supără icoanele? Omul are nevoie de ceva sacru, iar prin religie se poate câştiga foarte mult din umanitate. Şi se poate reda conţinutul omenesc omului.

Se merge, în prezent, spre "îmblânzirea" omului sau spre nebunia aceea de care vorbeam?

Din nefericire, cred că se merge către nebunie. Cum să-mi explic, altfel, crimele frecvente? Sunt acestea acte de atestare a normalităţii? Cum putem să spunem că trăim într-o ţară normală, când unii au pensii de 200 de lei, iar alţii de 200.000 de lei?

E un exemplu clar de dezumanizare a politicienilor.

Aşa e. Politicienii, în loc să coaguleze lumea, o despart. Politica nu ţine seama de anumite concluzii despre structura psihologică a unui ins. Părintele Cleopa susţinea că "nesimţirea", dezinteresul faţă de celălalt, este un mare păcat. Şi sunt convins de asta. A avea mai mult decât îţi trebuie este o structură morbidă. Am asistat, cândva, în timpul liceului, la o conferinţă a lui George Enescu, la Dorohoi. O organizasem noi, liceenii, şi îndrăznisem să-l invităm pe marele maestru. Spre surprinderea noastră, a venit. Şi, printre altele, ne-a spus şi o întâmplare. Că tatăl său, după moda satului, îi făcea hăinuţe noi de Paşti. Şi, spunea el, "eu le luam la purtat de vineri, pentru că aveam un plan. Le murdăream, le mai agăţam şi mă duceam cu ele aşa, ca să nu spună copiii că vin cu haine noi, iar ei sunt săraci. Aveam grijă de ei. Şi cred că am făcut bine. Eu toată viaţa am fost sensibil la sărăcia altuia. De asta nu am nici casă". Şi într-adevăr, n-avea nimic. M-a impresionat mult această mărturisire a lui, pentru că trăiam aceleaşi sentimente, ca şi dânsul, faţă de cei foarte săraci.

Biserica ar putea să salveze omenirea

Rămâne Biserica limanul salvator în această lume "nebună"?

Eu cred că Biserica este un factor esenţial, care s-ar putea să salveze omenirea, care, de altfel, merge spre foarte rău. Şi nu-i o glumă! Eu n-am crezut că se apropie astfel de zile, dar acum constat acest lucru cu îngrijorare. Nici mintea, nici sufletul nu mai sunt cum trebuie. Sunt fete care nasc la 12 ani; fete care au făcut un copil cu propriul tată, iar acesta nu dă nici un semn de remuşcare, iar mama este perfect insensibilă. Şi multe alt fel de exemple. Şi, în astfel de situaţii ce e indicată, ura faţă de om sau iubirea nemăsurată? Trebuie să ai puţin din Dumnezeu în tine pentru a putea pricepe lucrurile astea, pentru a putea vedea cum s-ar putea "repara" această fiinţă.