Biolog ca formare, dar intelectual de o anvergură ce a depășit cu mult frontierele de mentalitate ale epocii în care a trăit, Nicolae Leon (1862-1931) a fost una dintre personalitățile care au marcat medicina românească. A înființat, la Iași, primul laborator de parazitologie din România, contribuind la prevenirea și combaterea unor maladii care devastau comunitățile din acea perioadă. Despre contribuțiile esențiale pe care le-a avut ca profesor, cercetător și publicist am discutat cu Richard Constantinescu, iatroistoriograf, titular al disciplinei Istoria medicinei și coordonator al Centrului Cultural „I.I. Mironescu” al Universității de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași.
Privind icoana, regăsim Biserica și viața duhovnicească
De când ne naștem și până trecem în veșnicie icoanele ne sunt repere, călăuze luminoase și tăcute pe drumul spre Împărăție. Tot creștinul ortodox este încă demult încredințat de ajutorul și de harul lor. Iată de ce împodobim bisericile și chiar casele noastre cu imagini sfinte, primim la Botez o cruciuliță și icoana sfântului ocrotitor, mai apoi, așezați în fața Sfântului Altar la cununie, primim în dar icoana sfântului ocrotitor al căsniciei noastre, care ne va fi sfetnic blând în momentele grele. Despre cultivarea cu responsabilitate a vocației de iconar și despre legătura dintre icoană și viața fiecăruia dintre noi am vorbit cu părintele Nikolai Ozolin, profesor la Institutul „Saint-Serge” din Paris și unul dintre cei mai cunoscuți iconologi ai Ortodoxiei actuale.
Părinte profesor, cum poate iconarul să dobândească și să-și dezvolte discernământul duhovnicesc și artistic pentru a reuși să picteze icoane autentice?
El trebuie să facă efortul de a fi un membru conștient al Bisericii, printr-o abstinență continuă. Trebuie să înțeleagă faptul că a fi pictor de icoane în Biserică reprezintă o slujire. El trebuie să ducă o viață creștină. Nu trebuie însă neapărat să fie călugăr, cu toate că de-a lungul vremii au existat foarte mulți pictori de icoane călugări, fapt care nu-i o pură întâmplare, căci viața monahală, viața duhovnicească intensă ajută pictării de icoane. Trebuie să vedem mai simplu acest lucru; nu trebuie să ai o pasiune specială. Așa cum cineva este hirotonit diacon sau preot și își trăiește credința pe cât poate, în ciuda slăbiciunilor sale, tot așa și iconograful se străduiește să-și trăiască vocația sa eclesială, slujirea sa. Este important ca iconograful să înțeleagă că este membru al Bisericii și că, pictând icoane, el lucrează pentru Biserică. Lucrarea sa de iconograf este cu adevărat o formă de propovăduire. Există propovăduire prin cuvinte și propovăduire prin imagini. Sfinții Ioan Damaschin și Teodor Studitul, precum și toți ceilalți apologeți ai icoanelor spun că propovăduirea prin icoane este o propovăduire tăcută, făcută prin simțul văzului, dar la fel de eficientă ca și cea orală.
Ce trebuie să aibă iconograful în plus față de un simplu pictor?
Este evident faptul că pictorul de icoane este și un artist, căci este pictor. Este de la sine înțeles că el stăpânește întreaga meserie de pictor, cunoașterea tehnicii, știința desenului și a tehnicii specifice icoanei. Însă, evident este și faptul că iconarul nu este un artist printre alții. El este cineva care slujește Bisericii. Este așadar vorba despre o slujire. Iată de ce nu este o simplă întâmplare că în Biserica Ortodoxă avem printre sfinți și sfinți iconografi. Toți suntem chemați la sfințenie, însă există, iată, persoane care, prin intermediul slujirii lor de iconografi, au devenit sfinți. Atunci când vorbim de vocația pictorului de icoane, trebuie să utilizăm termenul „slujire”. Pictarea icoanelor merită numele de slujire pentru că, așa cum știm, icoanele sunt imagini care funcționează în cadrul Sfintei Liturghii, având un rol specific. În timp ce cântarea liturgică ne atrage introducându-ne într-o atmosferă specifică rugăciunii, într-o muzică a Cerului, icoanele ne introduc nu doar într-o lume a imaginilor cerești, ci chiar în lumea cerească. Conținutul lor este revelarea, prin și în Biserică, prin și în Sfânta Liturghie, a unor realități duhovnicești, al căror sens este să ne conducă spre Domnul și în cadrul cărora trebuie să ne lucrăm mântuirea. Există persoane cărora le place să spună că icoana constituie una dintre taine. Nu este nevoie să lansăm superlative, căci după aceea nu mai există limite. Icoanele constituie însă cu certitudine o parte fundamentală a vieții Bisericii și a expresiei acesteia în slujba fiecărui credincios.
Icoana ortodoxă și furtuna imagistică modernă
Care este mesajul icoanelor în fața lumii de astăzi saturate de imagine?
Este o invitație la asceză, pentru că de imagini ne-am săturat. Există oameni care dorm cu televizorul aprins sau în fața calculatorului. Trebuie ca Biserica să înceapă să reacționeze. Trebuie să începem să vorbim despre asta, spre binele nostru în primul rând. Suntem de-a dreptul otrăviți. Cineva îmi povestea zilele trecute: „Părinte, am încercat să văd un film, dar după doar 10 minute au început reclamele și alte mizerii, pe care nu aveam nici un chef să le privesc. Am renunțat chiar să mai văd filmul”. Suntem prinși în capcană! Ne murdăresc ochii și trupul prin lucruri nedemne de rostit, dar care ne impresionează în sensul cel mai puternic cu putință. Cred că acest fenomen va lua amploare și mai mult, însă noi nu trebuie să ne dăm bătuți. Trebuie găsit un mijloc de a face grevă! În acest caz putem spune: „Dacă este așa, atunci nu ne mai uităm! Nu vrem să mai știm de voi!” Căci este o violare, o agresiune violentă față de ceea ce suntem, trup, suflet și duh, minte și văz; iar noi știm în ce măsură văzul ne conduce mintea. Avem de lucru în acest sens și trebuie să nu întârziem prea mult, căci fenomenul tot va crește și vom sfârși prin a fi înghițiți de el.
Icoana, un ghid către virtuți
Ce ne transmite icoana în ceea ce privește dobândirea virtuților și desăvârșirea duhovnicească?
Este simplu. Ea ne vorbește despre oameni care au reușit să dobândească aceste două lucruri. Aceasta este particularitatea icoanei: ea proclamă faptul că viața noastră duhovnicească are consecințe și asupra trupului. Atunci când întâlnim persoane sfinte, viața lor ne devine într-un fel „vizibilă”, iar o icoană frumoasă arată tocmai acest lucru.
De unde provine această insistență de astăzi de a scoate sfintele icoane din spațiul public chiar și în țările ortodoxe? Cine este deranjat de icoane și de ce?
Această insistență provine de la diavol. Sunt deranjați de icoane acei oameni pe care-i deranjează existența Bisericii. Este simplu. Ei vor să elimine Biserica din spațiul public, iar icoanele sunt o modalitate a prezenței Bisericii. De aceea se încearcă scoaterea icoanelor din școli, din sălile de clasă, din spațiul public... Bolșevicii au făcut acest lucru în Rusia, iar acum se continuă aici, fără să fie vorba de bolșevici. Chiar dacă nu o declară în mod deschis, ei sunt contra Bisericii și acționează foarte eficace în acest sens. Icoanele sunt o modalitate de prezență a Bisericii în lume. Iată de ce se dorește înlăturarea icoanelor din spațiul public. Există anumite forțe care nu vor să-și spună numele, însă trebuie să știm cine se ascunde în spatele lor.
Conștiință înnoitoare în iconografia ortodoxă de azi
Este posibilă o înnoire iconografică în lumea de astăzi?
Ea a început deja, încă de la jumătatea secolului XX, și continuă în Biserica Ortodoxă cu ajutorul Domnului. Ea va lua amploare, căci imaginea este atât de importantă în lumea de azi. Pentru noi este o șansă, căci și noi suntem convinși de importanța imaginii. Trebuie să atestăm această cunoaștere a imaginilor cu adevărat sfinte, insistând asupra faptului că ele există și se adresează tuturor oamenilor. Aceștia din urmă le pot privi și, văzându-le, pot regăsi Biserica și o viață duhovnicească.