Români din patria-mamă, Basarabia şi Cernăuţi reuniţi la Piacenza

Misiunea unui preot în diasporă este, dacă nu mai anevoioasă, cel puţin diferită faţă de cea a unui cleric din ţară, pentru că „aici trebuie să ieşi şi să-i cauţi pe credincioşi şi să-i aduci la biserică”, după cum ne-a spus părintele Gheorghe-Iurie Ursachi, parohul Bisericii „Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul” din Piacenza, un oraş din nordul Italiei. Dar odată ajunşi în tinda bisericii, nu mai pleacă: aici se roagă, găsesc mângâiere şi sprijin la vreme de deznădejde, râd şi plâng împreună români din ţara-mamă, de la Cernăuţi şi din Basarabia.

 Părinte Ursachi, de cât timp vă aflaţi în Italia?

În anul 2005 am ajuns în nordul Italiei, la Milano, la Parohia „Pogorârea Sfântului Duh” şi am făcut misiune în tot nordul Italiei: unde mă trimitea Preasfinţitul Părinte Episcop Siluan, acolo mă duceam pentru diferite trebuinţe. Un an mai târziu, în 2006, ierarhul a binecuvântat să formez o parohie pentru românii din Piacenza şi zona limitrofă.

De atunci şi până în prezent îmi desfăşor pastoraţia în această zonă, în Parohia „Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul”, încercând să-i aduc în biserică pe toţi românii ajunşi aici din ţară, din Basarabia şi Bucovina de Nord.

Câţi români trăiesc în Piacenza?

În statisticile oficiale, în provincia Piacenza sunt în jur de 6.000 de români, 700 de moldoveni de dincolo de Prut şi aproape 1.000 de bucovineni de la Cernăuţi. Duminica, la Sfânta Liturghie, participă în jur de 200, la sărbători mai mari aproape 400, iar de Paşti chiar şi 2.000 de credincioşi. De când s-a înfiinţat parohia, am botezat aproape 900 de copii, am cununat aproximativ 200 de miri şi am avut şi cam 15 înmormântări.

Slujiţi într-o biserică „împrumutată” de la statul italian. Cum a fost posibil?

La început am primit din partea Bisericii Catolice un lăcaş de închinăciune foarte frumos, închinat întâiului mucenic, Ştefan. Până în 2017 am ţinut slujbele în această biserică încăpătoare, dar care nu avea spaţii în care să putem desfăşura şi alte evenimente educative ori culturale. Din acest motiv, doamna preoteasă făcea activităţi chiar în stradă, în faţa bisericii. Am solicitat în nenumărate rânduri autorităţilor atât laice, cât şi religioase să ni se dea o altă biserică, în care să avem şi alte spaţii, am cerut chiar la un moment dat să ni se dea un teren în concesiune, ca să construim noi, oamenii din parohie, o biserică ortodoxă.

Din 2017 ne aflăm în actuala biserică ridicată în cinstea Sfântului Mormânt, este proprietatea statului italian şi am primit-o în concesiune pe o sută de ani. A necesitat anumite reparaţii, am făcut catapeteasmă, încercăm să o împodobim cât mai aproape cu putinţă de tradiţia ortodoxă şi aşteptăm ca Preasfinţitul Episcop Siluan sau Preasfinţitul Arhiereu-vicar Atanasie de Bogdania să o sfinţească.

A fost posibilă această trecere în altă biserică datorită conlucrării frumoase pe care o avem atât cu autorităţile locale civile, cât şi cu reprezentanţii clerului Bisericii Catolice.

O bucurie pentru români că pot participa duminica la Sfânta Liturghie...

Sfânta Liturghie este cea care-i adună laolaltă şi să ştiţi că nu e neapărat meritul nostru exclusiv, ci este şi meritul preoţilor şi duhovnicilor din România, care i-au învăţat, care le-au pus în suflet această lucrare. Şi totuşi, nu se întâmplă ca în ţară, să bată clopotul şi să-i aducă pe toţi credincioşii la slujbă; aici trebuie să ieşi şi să-i cauţi pe credincioşi, să-i „ademeneşti”. Iar cei care conştientizează ajung să simtă că Liturghia le dă putere, le dă hrana nemuririi şi mulţumirea sufletească.

Liturghia reprezintă pentru cei care vin la biserică esenţă, licoare dătătoare de speranţă, putere pentru a rezista în unele condiţii care nu întotdeauna sunt dintre cele favorabile. Şi mă gândesc aici în special la „badantele” noastre, care stau în casele italienilor şi-i îngrijesc pe bătrâni şi care au o viaţă grea, mă gândesc la şoferii care se pornesc la drum ca la război, pentru că vedem atâtea şi atâtea întâmplări...

În diasporă, preotul reprezintă Ortodoxia, Biserica şi neamul

Spuneaţi că trebuie să ieşiţi în căutarea credincioşilor. Ce înseamnă mai exact misiunea preotului în diasporă?

Odată ce ajungi în Italia, începi de jos; pot spune chiar că, de multe ori, eşti privit ca un nimeni. De aceea trebuie să creşti, să dovedeşti cine eşti cu adevărat şi ce poţi face. Şi vă spun din proprie experienţă, pentru că începutul meu în Italia a fost foarte greu: timp de 5 ani am lucrat pe şantier, cot la cot cu alţi conaţionali, într-o echipă condusă de Viorel Steţco, un maramureşean cu inima şi cu credinţa mare, care m-a ajutat enorm şi fără de care nu ştiu cum m-aş fi descurcat.

Preotul din diasporă are o misiune diferită de cea din ţară, cu multe provocări, dar şi cu rezultate pe măsură. Preotul reprezintă aici Ortodoxia, Biserica şi neamul din care face parte, comunitatea pe care o păstoreşte. Intră, aşadar, în dialog cu autorităţile italiene, cu reprezentanţii Bisericii Catolice şi încearcă să facă cunoscută lumii spiritualitatea românească.

De asemenea, activitatea pastorală în mijlocul credincioşilor presupune disponibilitatea personală pentru toate problemele specifice. Pentru că fiecare vine cu durerile şi cu necazurile lui şi pe fiecare trebuie să-l asculţi şi să încerci să-l ajuţi.

Apoi vorbim de o pastoraţie adecvată copiilor, adolescenţilor şi tinerilor, pentru care trebuie să facem tot posibilul ca să-L descopere pe Dumnezeu şi să trăiască lângă El. Fiind atât de multe provocări aici, preotului îi este greu să-şi îndeplinească slujirea şi de aceea o mare parte din această muncă în slujba enoriaşilor cade pe umerii preotesei, care are un rol foarte important. Doamna preoteasă este, de multe ori, intermediarul enoriaşilor în dialogul cu preotul, care slujeşte sau e ocupat cu diverse treburi ce ţin de activitatea bisericii. Presbitera coordonează şcoala duminicală, corul de adulţi, corul de copii şi alte manifestări diverse în parohia noastră. Tot ea asigură acea ambianţă plăcută, primitoare, pe care o căutăm cu toţii când intrăm într-o biserică. Vă mărturisesc că sunt extrem de recunoscător preotesei mele, care mă ajută enorm, şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta.

Cum îşi trăiesc credinţa românii din Piacenza şi ce reprezintă pentru ei biserica?

Românii plecaţi în pribegie caută, leagă şi păstrează o legătură vie cu cei de un neam şi de o seminţie cu ei tocmai venind la biserică. Deşi ei trăiesc o viaţă mai bună din punct de vedere material, acest lucru nu le aduce fericirea deplină pe care o simt când păşesc în biserică, când copiii lor participă la diversele manifestări menite să le aducă mai aproape locurile natale cu tradiţiile şi obiceiurile lor. Astfel, aici, biserica nu este doar un loc de rugăciune, ci este un colţ de Românie: vorbesc unul cu altul în limba străbunilor, plâng şi cântă împreună, se ajută, simt la fel.

Sunt mai uniţi în jurul bisericii deoarece aici se simt înţeleşi, nu sunt desconsideraţi, au certitudinea că aici cineva îi iubeşte, îi încurajează şi le dă putere spre a merge mai departe. De aceea, ei când vin la biserică trebuie să-l găsească pe omul lui Dumnezeu care îi îmbrăţişează aşa cum sunt ei, ca şi în cazul fiului risipitor, le ascultă durerile şi nevoile. Iar dacă simt această căldură, se vor mai întoarce.

Cum i-a schimbat pandemia?

Pandemia a avut şi partea ei bună, mărturisirile în acest an de pandemie au fost cu totul deosebite, mulţi au văzut că pot pierde foarte uşor familia, credinţa, Biserica şi au început să le preţuiască. În iureşul vieţii cotidiene nu ne dăm seama de pericole, investim în lucruri materiale şi ignorăm nevoile spirituale, nevoile familiei. Cel puţin în anul 2020, multora le-a fost frică, au dezvoltat anumite psihoze, s-au descurajat şi au deznădăjduit. Iar noi am fost aici pentru ei. Biserica a fost cea care i-a încurajat să treacă peste toate problemele.

Foarte mulţi români mărturisesc că au trăit timpul foarte urât, risipind tot ce au adunat, ignorându-şi copiii, familia şi, mai ales, igno­­-râ­n­du-şi nevoile sufletului. Iar această pandemie i-a schimbat în bine pe mulţi, au realizat că atunci când ai credinţă, Domnul este cu tine şi grozăviile lumii nu te mai pot înfricoşa. Tot se aude şi tot ni se spune de întoarcerea la normalitate. De fapt întoarcerea noastră, a credincioşilor, la normalitate este întoarcerea la Hristos.

Copiii şi românitatea, principala preocupare a Bisericii

Copiii românilor din Piacenza învaţă limba română, vorbesc româneşte în casa lor?

Încă de la început aceasta a fost preocuparea noastră, pentru că îmi amintesc cât de greu vorbeau copiii româneşte la şcoala duminicală. Frecventând aceste întâlniri, după un timp progresele au fost vizibile. Pe lângă catehism, noi facem şi lecţii de limbă română, îi sfătuim să vorbească în română acasă, pentru că italiana o învaţă foarte bine la şcoală. Ne dăm toată silinţa ca parohia noastră să contribuie la cunoaşterea rădăcinilor de către generaţiile tinere şi să ţină legătura cu tot ceea ce este legat de spiritualitatea românească.

Puteţi detalia activităţile pe care le derulaţi în parohie?

Da, sunt multe altele pe care le voi aminti, însă e important să subliniez că toate activităţile pe care le facem în parohie au ca scop păstrarea credinţei ortodoxe şi a identităţii noastre româneşti, vorbirea limbii române de către cei născuţi aici, cunoaşterea a cât mai mult din ceea ce înseamnă România, cultura şi literatura română.

V-am amintit de şcoala duminicală, în cadrul căreia ţinem cateheze pentru copii, adolescenţi şi tineri, aproape 80 de copii înscrişi. În afară de aceasta, avem cateheze pentru părinţi, pentru că încercăm să-i responsabilizăm, să devină conştienţi de darul minunat pe care îl trimite Dumnezeu prin naşterea de prunci. Părinţii sfinţesc casa, ei pot umple de har familia, casa unde trăiesc aceşti copii, dar tot ei pot şi pustii familia prin certuri şi alte tipuri de comportament iresponsabil, ceea ce-i face pe copii să sufere enorm. Iar copiii nu se mai încred doar în vorbele noastre, vor să vadă pilde, fapte bune, aşteaptă de la părinţii lor să le dea un semn că sunt vii, că ceea ce le-au spus despre Hristos, credinţă, adevăr şi libertate nu au fost vorbe goale de conţinut, ci însăşi viaţa lor.

Tot în cadrul acestor cateheze pentru părinţi încercăm să-i sprijinim şi să le arătăm cum să intervină în viaţa copiilor lor, pentru că nu ne-am născut învăţaţi a fi părinţi. Trebuie să recunoaştem că este dificil, aproape o artă, să ştii când şi cum să-ţi îngrădeşti copilul, să-l restricţionezi şi mai ales cum să o faci astfel încât să nu se închidă în el, când să-l încurajezi. Îi ajutăm, aşadar, să capete o anumită înţelepciune.

Românii din diasporă trebuie să fie conştienţi că nu e normal şi nici firesc să lucreze zi-lumină şi să nu vadă chipul copilaşului, să nu-i dăruiască un zâmbet, o îmbrăţişare; este nefiresc să nu ai timp pentru soţia, pentru soţul tău, iar toată relaţia de familie să se rezume doar la câteva ches­tiuni administrative de strictă necesitate. De multe ori îi abandonăm pe copii în faţa acestei culturi a morţii, a senzualităţii, a consumerismului, a desfrâului şi egocentrismului promovat pe internet şi în tot ceea ce înseamnă social media. Multă otravă care nu le face deloc bine şi trebuie să-i învăţăm să discearnă.

Apoi derulăm activităţi legate de sărbătorile noastre religioase. La Vecernia din Duminica Sfintei Învieri organizăm „Paştele copiilor”, un moment din care ei să înţeleagă ce înseamnă Învierea Domnului: se aduce la biserică spre sfinţire coşul tradiţional, ciocnim ouă roşii, cei mici cântă şi spun poezii, ne bucurăm împreună. Mai avem două festivaluri la care participăm în fiecare an cu toată dragostea: „Bucuria Învierii” şi „Colindul sfânt şi bun”, care se organizează la nivel de parohie, protopopiat şi episcopie. Apoi sunt clasicele serbări de Moş Nicolae şi de Moş Crăciun, însă vreau să subliniez şi activităţile, concursurile, poeziile şi cântecele cu care ne mândrim la evenimentele culturale derulate în parohie: în luna ianuarie „Denii eminesciene”, „Unirea de la 24 ianuarie”; în februarie „Dragobetele”; apoi în martie „Mărţişorul” şi „Ziua mamei”; „Slovă românească” şi „Ziua limbii române” în august; urmează „Toamna de aur”, cu toată bogăţia ei, când dăm slavă lui Dumnezeu pentru bunătăţile pe care le aflăm pe masă. În preajma sărbătorii Sfintei Cuvioase Parascheva organizăm un festival al portului popular românesc, când toţi participanţii se îmbracă în costume populare autentice, specifice fiecărei zone, în funcţie de locul de baştină. Nu pot trece peste evenimentele legate de Ziua noastră Naţională, de 1 decembrie, peste taberele de vară pentru copii şi adolescenţi, excursiile în natură şi pelerinajele pe urmele sfinţilor, centrele de zi în timpul vacanţei, întrecerile sportive şi jocurile interactive.

„Îmi lipseşte duhul de acasă”

V-aţi născut în Basarabia, aţi urmat seminarul teologic la Mănăstirea Neamţ, una dintre facultăţi la Iaşi, iar acum slujiţi în Italia. Care este locul unde vă simţiţi „acasă”?

Îmi este greu să spun care este acel „acasă”, după ce am plecat din locurile natale. Dar pot spune că acolo unde mă aflu, dacă Îl am pe Dumnezeu, am familia lângă mine, atunci pot spune că sunt ca acasă sau, cel puţin, este o bucată de acasă. Apoi mai am o altă bucată de acasă în România, şi încă o altă bucată de acasă în Basarabia, unde îmi sunt încă părinţii. Există însă aşezări cu oameni care ocupă un loc special în sufletul meu, pe unde trec de fiecare dată când revin în România şi îmi duc şi copiii nu doar spre a se bucura de ele, ci şi spre neuitare: Mănăstirea Neamţ, unde am urmat seminarul şi unde mi-am petrecut o parte din tinereţe; Iaşiul cu Sfânta Parascheva şi Biblioteca Centrală Universitară; Bicazul, Ceahlăul şi mănăstirile din jur, o zonă deosebită unde o am şi pe sora mea. Şi iarăşi amintesc Iaşiul meu drag, cu Biserica Banu, a cărei uşă regretatul părinte Dumitru Merticariu mi-a deschis-o ca acasă. La Iaşi am făcut Facultatea de Istorie, la cursuri de zi, iar părintele - veşnică să-i fie pomeni­-rea! - ne-a purtat de grijă mie şi familiei mele, m-a impulsionat, mi-a oferit lecţii de viaţă, lecţii de pastoraţie şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu că a făcut parte din viaţa noastră.

Ce vă lipseşte aici din ce aţi fi putut avea în România sau Basarabia?

Aici îmi lipsesc părinţii, sora, îmi lipseşte plaiul unde m-am născut, îmi lipsesc pădurea, muntele, izvorul, mănăstirile noastre: îmi lipseşte duhul de acasă. De aceea, când venim acasă, îmi umplu sufletul cu ce e de acasă şi apoi revin, alături de familie, în pribegie. Dar vă spun că dacă Îl ai pe Dumnezeu în suflet, aceste lipsuri se mai estompează, pentru că Dumnezeu ţi le aduce în suflet chiar dacă nu le trăieşti propriu-zis.