Medicina poate repara structura biologică a omului, însă nu poate epuiza taina persoanei umane. Între medicină și credință nu pot exista divergențe, ci o reală relație de complementaritate, ambele având
România și Japonia într-o singură inimă
Kenji Miura este un student româno-japonez la Universitatea din București. Născut și crescut până la 5 ani în București, mutat cu familia în Japonia, la Osaka, el n-a mai avut legătură cu țara noastră până în 2025, când s-a hotărât brusc, spre mirarea familiei și a prietenilor, să studieze matematica aici. De fapt, recunoaște că l-a influențat ideea unui profesor japonez care le spunea elevilor că este bine să învețe matematica și în Europa, unde există o altă metodă de învățare a ei, dar și pentru a cunoaște o cultură diferită.
Nimic nu l-a deturnat pe Kenji de la decizia de a veni în România. „Familia, prietenii și rudele din Japonia au întrebat imediat: «De ce să pleci? Acolo sunt vampiri, cum o să te plimbi singur pe stradă? În Tokyo ai trenuri la secundă, ce-ai găsit acolo?». Pentru ei România era o altă planetă. Dar reacția mamei mele a fost cea mai tare, pentru că ea știa cum este aici, așa că mi-a zis direct: «Kenji, pregătește-te psihic: acolo trenurile întârzie chiar și trei ore, birocrația te va omorî și o să mănânci prea multă pâine!» Mama a avut dreptate, trenurile întârzie, e haos, dar iubesc haosul ăsta. Oamenii sunt calzi, mâncarea e genială și nu regret nici o secundă decizia de a veni în România”, spune Kenji, cu capacitatea sa de a face sinteza unei întregi situații și de a uimi pe toată lumea, și pe japonezi, și pe români.
Fenomenul „Kenji - The Japan Guy”
Plin de energie și optimism, cu idei atractive și clare, Kenji a cucerit un public foarte mare pe rețelele sociale, acolo unde contul său se numește „Kenji - The Japan Guy” și unde are sute de mii de urmăritori. A devenit un adevărat fenomen, a fost invitat la podcasturi și în emisiuni tv și radio. Contrar culturii japoneze, în care oamenii sunt reținuți în exprimarea emoțiilor și a adevăratelor gânduri, Kenji este expansiv, sincer și direct. Înzestrat cu o inteligență sclipitoare, el a înțeles că oamenii sunt dornici să cunoască diferențele de cultură dintre români și japonezi. Scurtele sale filmări încep cam așa: „Cum se descurcă un japonez în traficul din București?”, „Ce mâncare adoră un japonez în România?”, „Cum învață un student japonez limba română?”. Și începi să derulezi pe contul lui, ascultând tot ce are de spus. Ca român, îți place că lui îi convine și modul românesc de a trăi și că începe să-și asume anumite părți culturale ale noastre. De multe ori își rezumă intenția și, de fapt, viața în câteva cuvinte: „Vă arăt viața adevărată a unui japonez în România. Mă numesc Kenji și am 20 de ani. M-am născut în România, dar am trăit în Japonia. Româna mea nu e perfectă, așa că dacă greșesc, vreau să aud pe comentarii. Nu sunt timid deloc, sunt și puțin nebun. Sper că nu v-am speriat! Acum studiez IT la facultate, sunt în anul II. Dacă vreți să vedeți diferența dintre Japonia și România, vă rog să mă urmăriți. Astăzi este frig în București, așa că o să stau acasă și o să gătesc ceva japonez”.
O cruce mare la gât
Tânărul româno-japonez pe care îl aștept pentru interviu apare, punctual, așa cum mă și așteptam, la locul stabilit, lângă statuile de la Universitate. Este o zi de sâmbătă ușor ploioasă, cum este toamna românească. Ne mărturisește, mie și colegului fotoreporter, că i se pare destul de frig, încă nu s-a adaptat la clima noastră. Îi propunem să facem mai întâi fotografii în aer liber, să-l prezentăm cititorilor noștri în inima Capitalei, aproape de Universitatea la care, în ciuda perplexității tuturor, a dorit să studieze. Acceptă bucuros, mai ales că are experiență de fotomodel de când locuia în Osaka. Îi admir liniștea și profesionalismul cu care pozează, dar mai ales crucea mare, de argint, pe care o poartă la gât peste bluză. Știe și el că în apropiere de locul acesta este Biserica „Sfântul Nicolae”, zisă a studenților. Iar în cadrul dialogului pe care l-am avut într-o cafenea liniștită din Piața Universității, mi-a spus că mama îl ducea la slujbă în noaptea de Paști la biserica ortodoxă românească din Osaka. Știe, desigur, de Sfântul Nicolae al Japoniei, iar discuția noastră despre credința ortodoxă, în care este botezat, s-a încheiat cu invitația mea de a cunoaște cât de curând frumusețea Catedralei Naționale.
Sunt bune sarmalele, dar și sushi
Vorbim despre părinții lui. „Tata este inginer de software în domeniul contabilității. L-am moștenit în ceea ce privește dragostea de matematică, el mi-a arătat calea aceasta logică de când eram mic, nu trebuia să știu doar teoria, el mă învăța foarte logic de fiecare dată cum funcționează orice lucru, pas cu pas. Chestia asta m-a ajutat foarte mult. Mama a făcut multă vreme managementul unui salon, iar acum îl ajută în afacerile lui și are deja mai mulți ani de când trăiește în Japonia decât anii trăiți în România. Cu mine mai vorbea în românește, dar eu uitasem limba și, chiar dacă înțelegeam cât de cât, îi răspundeam în japoneză. A învățat foarte bine japoneza, s-a integrat acolo, înțelege care este partea cu respectul în cultura japoneză, dar încă este prea sinceră cu oamenii, adică spune direct ce nu-i place și asta nu e bine... Sunt singur la părinți, iar mama mă iubește cel mai mult. Vorbesc zilnic cu ea la telefon, este foarte curioasă să știe cum mă descurc. Cu tata nu vorbesc prea mult, el este ca un japonez, mai interiorizat. De exemplu, tata nu mi-a zis niciodată că mă iubește, nu vorbim astfel de lucruri, dar mama îmi spune, ceea ce este diferit față de mamele japoneze, pentru că nici ele nu spun așa ceva copiilor lor”, povestește Kenji.
Îl întreb dacă a reușit să se adapteze în timpul trecut de la venirea în România, un an și jumătate. „Am venit în România pentru că vreau să încerc altceva, să mă dezvolt. A fost greu la început, m-am adaptat un pic, însă mai sunt lucruri care nu sunt pentru mine, mai ales unele mâncăruri: șoriciul de porc și alte mâncăruri prea grase. Nici piftia nu-mi place. Și e cam frig iarna pentru mine”. În schimb, iubește mămăliga cu brânză și smântână, micii, sarmalele, șaorma și papanașii. Dar recunoaște că pentru stomacul lui este mai potrivită o porție de sushi preparat ca la carte.
Adoră căldura sufletească a românilor și faptul că spun liber ce gândesc. Dacă limba română uzuală, de conversații și chiar mai mult decât atât a reușit s-o învețe în patru luni, încă are de învățat, iar la cursurile universitare, unde întâlnește termeni specifici și un limbaj cu multe neologisme, îi este greu: „Materialele de studiat le traduc în japoneză, le învăț în japoneză și după aceea le traduc în română. Sunt unele lucruri care în japoneză nu există deloc, termeni din matematică sau din fizică, de exemplu, sarcina electrică”. Nu regretă deloc că a ales să studieze aici, dar are așteptări ca orice teorie și lucru nou învățat la curs să aibă o aplicație practică, așa cum se obișnuise în Japonia. „Aici nu ți se spune nimic, afli tu singur după aceea, căutând și studiind”.
A creat propriul manual de japoneză
A îmbrățișat principiul sănătos de gândire de a se adapta cât mai bine regulilor de trai din România. În vacanța de vară, prietenii i-au făcut o bucurie uriașă: l-au invitat la un restaurant japonez din București și acolo, persoana care a dus mâncarea pe care o comandase a fost chiar mama lui! „A fost o surpriză foarte mare. A stat aici cu mine o lună, apoi am plecat împreună în Japonia. S-a și întristat un pic cât a stat în București pentru că eu nu am avut mult timp pentru ea, am început să predau lecții de japoneză și în acea perioadă aveam de selectat cursanții, primisem peste 1.000 de cereri...”
Acest succes pe care îl are Kenji a început să-l transforme într-un vis care se va contura și mai mult în viitorul apropiat: propria școală de limba și cultura japoneză. „Lucrul acesta face parte din evoluția mea. Eu învăț mai bine româna pe zi ce trece, atât pentru mine, cât şi pentru a putea preda japoneza. Am creat propriul meu manual de predat japoneza, care are fix 721 de pagini. Am zis că nu ar fi interesant de învățat doar limba și am introdus elemente de istorie, cultură, obiceiuri, de logica frazei în japoneză, dar și informații despre orașe și oameni celebri, reguli de trăit în societate”. Deocamdată, ține ore online, dar este în lucru ideea de a face cursurile fizic: „Aș vrea să am o sală undeva, la o facultate, într-un spațiu public, să am o clasă de 20 de persoane. Am deja firmă, însă aștept toate aprobările, vreau să fac totul sută la sută legal”.
Vreau să le păstrez pe amândouă
Mai vorbim despre reacția prietenilor din Japonia după primul an de facultate în România: „Am mers în Japonia în această vară și m-am întâlnit cu prietenii. Știau lucruri despre mine, ce fac aici, unii mă lăudau foarte mult. Dar mi-au zis și că nu mă mai recunosc și ziceau că o să mă pierd aici... Ca și cum n-o să mai fiu la nivelul lor. Dar eu nu am gândirea asta, cred că oamenii sunt oameni indiferent de orice, nu mă interesează că mâine o să fiu foarte foarte bogat sau nu. Eu îmi doresc să trăiesc cât mai multe lucruri noi, să învăț mereu. Dacă te oprești din asta, de fapt, te oprești din evoluția ta”.
Am încheiat dialogul nostru cu întrebarea dacă se simte mai mult japonez sau mai mult român și mi-a plăcut răspunsul înțelept al lui Kenji Miura: „Mult timp am simțit că România e doar o parte din numele meu. Când m-am întors, în 2025, am descoperit că e mult mai mult. Să fiu român înseamnă pentru mine să spun ce simt, deschis, fără să ascund. Japonia m-a învățat respectul și disciplina, România m-a învățat să fiu sincer. Mă consider un om cu două «acasă». Japonia e locul unde am crescut, unde am învățat totul de mic. România e locul unde am ales să fiu acum și unde am început de la zero, inclusiv cu limba. Când sunt aici, mi-e dor de Japonia. Când sunt acolo, mi-e dor de România. Eu vreau să le am pe amândouă”.



.jpg)