Săptămâna Patimilor este perioada cu o trăire duhovnicească diferită de tot timpul anului. Putem spune că acum, mai mult ca oricând, avem motiv să privim în adâncimea interiorului nostru. Când ne pregătim de patimile Domnului, ne facem amănunţit şi procesul propriei conştiinţe. În această vreme, ne curăţim sufletele pentru a primi Învierea cum se cuvine. Despre toate aceste trăiri şi pregătiri ne-a vorbit părintele Grigorie Cut, protosinghel la Mănăstirea Cozia.
Săptămâna Mare este specială, diferită de celelalte săptămâni ale Postului Mare. Prin ce se deosebeşte ea de restul perioadei Triodului?
Începând de la Florii, când Mântuitorul intră în Ierusalim, încep deja acele pregătiri de întâmpinare a patimilor lui Hristos. Acestea aduc în sufletele credincioşilor durere pentru suferinţa lui Hristos şi tristeţe pentru păcatele noastre. Există unii părinţi în mănăstiri care, în această săptămână, nu mănâncă nimic, ajunând total până la sărbătoarea Paştilor. Este, aşadar, o pregătire mult mai profundă, mai intensă, însoţită de meditaţia la propriile noastre fapte şi păcate pentru care Domnul a suferit moartea. Această Săptămână a Patimilor este una a rugăciunii mai adânci şi a umilinţei Fiului lui Dumnezeu, care trebuie dobândită şi de noi, creştinii.
Rugăciunile pe care le avem în cărţile de slujbă ale Bisericii în această perioadă ne aduc în suflet acea stare de smerenie pe care a avut-o Hristos de-a lungul vieţii Sale?
Avem acum o zi în care este evocată femeia cea desfrânată, care este un model de întoarcere, de schimbare radicală a unui mod de viaţă păcătos şi lipsit de Dumnezeu într-unul luminos, curat, demn şi adevărat. Învierea este prezentă în fiecare mică biruinţă pe care noi o repurtăm asupra omului celui vechi, care mai trăieşte în noi. Spovedania curată care este temelia mântuirii trebuie să fie o analiză atentă asupra gândurilor din mintea noastră şi a simţămintelor pe care le purtăm în inimă. Toate acestea, făcute sincer, cu atenţie, ne fac să întâmpinăm cum se cuvine praznicul Învierii. Numai aşa putem trăi autentic şi dobândi lumina pe care preotul o aduce în mijlocul credincioşilor în noaptea Paştilor. Să primim lumina lui Hristos în inimile noastre, nu doar acea lumină fizică a lumânării din mâna preotului.
Chipuri de curăţie şi pocăinţă
În primele zile ale acestei săptămâni sunt în centrul slujbelor nişte personaje din Scriptură: Iosif, femeia cea desfrânată. De ce credeţi că a ales Biserica aceste chipuri?
Toate acestea sunt modele de urmat în viaţa noastră. Iosif, spre exemplu, este un chip al curăţiei, care îţi pune în faţă tăria unui suflet care a ştiut să reziste plăcerilor nepermise, care s-a încredinţat lui Dumnezeu în momentele cele mai grele ale vieţii sale, care nu a deznădăjduit când a fost vândut rob de fraţii săi, nici când a fost aruncat în temniţă pe nedrept, rămânând statornic în credinţa tatălui său, Iacov. Bogăţia şi poziţia socială pe care le-a avut în Egipt nu l-au făcut să-i desconsidere pe fraţii săi. Pe toate le-a lăsat deoparte pentru a-şi păstra curăţia sa. Iar prin curăţie vezi pe Dumnezeu. Iată un model pentru noi, cei de astăzi.
Femeia cea păcătoasă este un alt personaj biblic care se constituie ca îndemn spre pocăinţă, spre a ne plânge păcatele noastre. Să ne uităm la răsplata pe care a primit-o: iertarea păcatelor. E puţin lucru? Şi nu numai atât, ci prima persoană căreia i s-a arătat Hristos după Înviere a fost Maria Magdalena, căci despre ea este vorba aici. Iată cum din ultimul poţi ajunge primul şi din primul poţi să ajungi cel din urmă. Dumnezeu nu caută la cantitate, ci la intensitatea cu care ne pocăim.
În cadrul Deniilor mai există un episod rememorat, pericopa evanghelică a celor zece fecioare. Ce vrea să ne reliefeze această pildă, să ne spună mai adânc ?
Această pildă vrea să ne arate că omul nu trebuie să fie indiferent faţă de sufletul său. El trebuie să fie cu candela aprinsă tot timpul. Înţelepciunea este untdelemnul pe care îl trebuie să-l avem în candelele sufletului nostru în permanenţă. Fecioarele cele nebune au plecat să cumpere untdelemn în momentul venirii Mântuitorului. Deci, în viaţa omului, nu trebuie amânată de pe o zi pe alta pocăinţa pentru a aştepta să vină sfârşitul. Pentru că vom auzi glasul Evangheliei: iată, vine Mirele! Sfârşitul este aproape. Şi ne putem trezi ca celelalte fecioare nebune, bătând la uşă: „Doamne, deschide-ne!“ Uşa s-a închis. Nu se mai poate face nimic. Trebuie să avem sufletele curate, luminoase, pentru a-L putea primi pe Hristos.
„Să fim asemenea fecioarelor înţelepte“
Cum se realizează transformarea pocăinţei pe care o trăim începând cu prima săptămână a postului Mare şi terminând cu cea a patimilor în bucuria exuberantă pe care ne-o aduce Învierea?
Toată tristeţea pe care o trăim pentru păcatele noastre de-a lungul celor şase săptămâni de post culminează cu sentimentul de durere şi de sfâşiere pe care îl avem în inimă în Săptămâna Patimilor, văzându-l pe Hristos răstignit pe Golgota. Am avut prilejul să citesc o carte despre deţinuţii politic din perioada comunistă. Autorul cărţii povesteşte acolo că, în închisoare, a cunoscut pe cineva care era foarte împietrit la inimă din cauza prigoanei, din cauza chinurilor îndurate în puşcărie. Însă în inima sa era un sâmbure de a se pocăi, de a deveni un om adevărat al lui Hristos. Fiind şi un preot acolo, se ruga stăruitor ca Dumnezeu să îi descopere, să îl întărească şi să îl aducă la acea cale de pocăinţă prin care el să înţeleagă că numai recunoaşterea păcătoşeniei poate aduce mântuire. Rugându-se în celula respectivă, unde erau foarte mulţi închişi, la un moment dat, în noaptea Învierii, au început să se audă clopotele unei biserici aflate nu departe de închisoare. În acel moment, tânărul s-a uitat spre micuţa fereastră situată foarte sus în zidul celulei, de unde se auzeau oamenii cântând imnul Învierii şi clopotele care cu glasul lor spărgeau întunericul nopţii şi-a exclamat: „Hristos a înviat!“ după care l-au năpădit lacrimile. Atunci putem spune că au căzut lespezile împietririi de pe inima lui. În clipa aceea, când a auzit vestea Învierii, el s-a trezit la realitate. Într-adevăr, cu toţii suferim în această săptămână alături de Hristos. Plângi, te rogi, dar în clipa în care apare acea lumină, oricât de nepăsător ai fi, dintr-o dată te străpunge ceva începând cu Joia Mare. Îl vezi pe Hristos răstignit, vezi Sfântul Epitaf din Vinerea Mare, când Hristos este îngropat în mormânt, aşa cum o spun şi slujbele Bisericii în cuvintele: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul“. Toate slujbele din zilele Sfintelor Patimi conţin texte evanghelice întinse care culminează cu Slujba Deniei din Joia Mare. De asemenea, Vinerea avem o slujbă foarte lungă, Denia Prohodului, când plângem alături de cei apropiaţi ai Domnului moartea lui Hristos. Dintr-o dată, se lasă un repaus între vineri şi noaptea Învierii, când deja începem să cugetăm la jertfa lui Hristos adusă pentru noi toţi. Se lasă seara şi ne pregătim să mergem la Înviere. Acum apar acele momente de sclipire în fiecare dintre noi, când bucuria cea mare a biruinţei Mântuitorului asupra morţii începem să o simţim când preotul deschide Sfintele Uşi şi rosteşte: „Veniţi de primiţi lumină!“. În clipa când se exclamă pentru prima dată „Hristos a înviat!“ nu poate fi bucurie mai mare. Dintr-o postură nedemnă de creştin prin păcatele făcute ai ajuns, prin spovedanie, la bucurie, te-ai spovedit, te-ai împăcat cu cei cu care aveai neînţelegeri şi dintr-o dată din plânsul pe care îl aveai în timpul Săptămânii Mari ajungi ca acest cuvânt, „Hristos a înviat!“, să îţi deschidă acea frumoasă lumină, bucuria care nu se poate compara cu nimic din viaţa omului. Un creştin adevărat nu poate pune mai presus o altă bucurie decât aceea pe care o trăieşte la Învierea Mântuitorului. Căci ea ne aduce speranţa răscumpărării, a vieţii veşnice. Hristos a biruit moartea. Aceasta nu mai are putere asupra omului. De aceea, şi în icoana Învierii care există în Biserica Ortodoxă este pictată ieşirea din iad a protopărinţilor noştri Adam şi Eva, însoţiţi de toţi drepţii Vechiului Testament. Mântuitorul a coborât în iad şi a ridicat, a sfărâmat porţile de aramă, aşa cum spune o cântare din canonul Sfintelor Paşti. Este esenţială această schimbare din viaţa noastră pe care o trăim nu numai în timpul Postului Mare şi al sărbătorilor Paştelui. Noi trebuie să fim asemenea fecioarelor înţelepte, de care se face pomenire la Denia din ziua de marţi a Săptămânii Mari, adică întotdeauna pregătiţi, având candela sufletului aprinsă.
▲
Cozia, vatră veche mănăstirească
Mănăstirea Cozia, situată pe malul drept al Oltului, este una dintre vetrele importante de spiritualitate pe care episcopia Râmnicului le are în cuprinsul ei. Istoria acestei mănăstiri adună şase secole de rugăciune neîntreruptă. Mormintele pe care le adăposteşte biserica voievodului Mircea cel Bătrân şi al monahiei Teofana, mama lui Mihai Viteazul, călugărită după moartea fiului ei, decedată în 1605 sunt mărturie a vechimii credinţei din acele locuri. Monahii acestei obşti împletesc slujbele bisericeşti, pe care le săvârşesc zilnic în ctitoria domnitorului muntean, cu grija pentru cei care, în căutare de linişte şi duhovnicie autentică, ajung în drumurile lor pe Valea Oltului.
