Stresul, o „fantomă“ a limbajului contemporan

Considerat încă o „necunoscută“ de specialiştii lumii medicale, incomplet fundamentat ştiinţific, stresul şi-a făcut din ce în ce mai mult loc în vocabularul uzual, ajungând chiar să fie golit de sens. A devenit o explicaţie comodă a unei societăţi neglijente în ceea ce priveşte limbajul. Despre inserţia stresului, ca noţiune, în maladiile societăţii moderne, dar şi despre posibilele implicaţii cauzale în anumite afecţiuni am stat de vorbă cu prof. univ. dr. Constantin Romanescu.

▲ Profesorul Constantin Romanescu, medic psihiatru, membru emerit al Academiei de Ştiinţe Medicale din România, este cel care în 1975 a iniţiat şi înfiinţat Catedra de psihologie medicală (prima din ţară) la UMF Iaşi. Între 1959-1968 a fost şeful Secţiei de malarioterapie a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), al doilea centru de acest profil din lume. A fost bursier OMS la Paris (cinci teme în patru ani), Liverpool, Roma. De-a lungul carierei universitare şi medicale a publicat 15 cărţi şi 250 de lucrări de specialitate, iar din anul 1989 a început să se afirme ca eseist. În anul 2003 a iniţiat Centrul de neuroştiinţe („Socola“) al Academiei de Ştiinţe Medicale, al cărui coordonator este şi în prezent.

Când şi de ce a apărut noţiunea de „stres“, atât de frecvent uzitată, domnule profesor?

Se extinde convingerea, care la început era doar o bănuială, cu privire la sănătatea mintală a lumii contemporane. În cazul acestei teme foarte mari se implică deseori ca factor de dereglare a sănătăţii şi comportamentului lumii a contemporane factorul „stres“, cuvânt care este introdus de cehul Hans Selye, la mijlocul secolului trecut şi care, de fapt, reprezintă starea de adaptare la o anumită împrejurare psihică. În cazul în care adaptarea este armonioasă, stresul este un proces binevenit, un proces normal, de deprindere a organismului şi a personalităţii, pentru că ne referim la personalitatea în ansamblul ei, cu anumite circumstanţe ostile. Dacă circumstanţele acestea sunt prea brutale, stresul devine depăşit în rolul său de apărător al personalităţii şi devine el însuşi generator al unor atitudini şi al unor suferinţe care constituie „boala stresului“.

Ce semnifică, în fapt?

Noţiunea semnifică, deci, şi eşecul de adaptare a personalităţii umane. Acest concept a avut foarte mare ecou, depăşind cu mult limitele aspectului ştiinţific al problemei. Stresul a fost adaptat, cu oarecare plăcere, poate suspectă, de către limbajul contemporan. Spun „suspectă“ pentru că el, într-adevăr, pare a explica foarte multe dintre reacţiile nepotrivite ale fiinţei noastre. A devenit, aşadar, un cuvânt de fo-losinţă comună, chiar de exces de folosinţă, care, de câţiva ani, a intrat în circuitul universal. Încât este „stresat“ şi un conferenţiar care are de expus o teorie la UNESCO, dar este „stresată“ şi o femeie simplă, care stă în piaţă, să-şi vândă laptele şi nu are clienţi.

Stresul, „o boală a secolului“

Omul modern acuză stresul în orice suferinţă. Reprezintă acesta cauza tuturor relelor?

Stresul este o explicaţie comodă a tuturor relelor, un fel de întâmpinare semantică a tuturor relelor. A devenit un fel de fantomă, care ne însoţeşte. În fiecare zi se pronunţă acest cuvânt cu o frecvenţă crescândă. Un studiu american arată că „stresul“ are a doua frecvenţă în limbaj, după cuvântul „comunicare“.

În medicina din secolul trecut exista această noţiune?

Nu circula această „fantomă“. Stresul a intrat în circulaţia foarte generală a limbajului, care se referă, printre altele, şi la aspectul său medical. Acum, fără a se mai referi la conţinutul explicativ al stresului, foarte multă lume este „stresată“. E o boală a secolului. Probabil că va dispărea această explicaţie, care, pentru medicină, a adus un nou punct de vedere şi înţelegere a unor fenomene, fără ca să lămurească totuşi prea mult şi prea ştiinţific ceva din misterul unor boli în care se implică stresul. De exemplu, foarte multe boli, atât dintre cele psihice, cât şi dintre cele fizice sunt cauzate, în prezent, de stres. Dar asta este o afirmaţie neonorată cu dovezi absolute. Orice student spune că este stresat în faţa unui examen şi are dreptate; e un mod de a vorbi. Dar când va pune pe seama stresului faptul că el nu a reuşit la examen, e altceva. Deci, trebuie să înţelegem prin stres posibilitatea de a explica anumite situaţii medicale şi chiar sociale.

A vorbi despre stres face bine la conversaţie

Cât adevăr şi cât abuz există în încercarea de explicare a unor afecţiuni prin stres?

Teoria stresului, din societate şi din medicina contemporană, a creat o adevărată obsesie şi s-a mers foarte mult cu abuzul interpretărilor. Studenţilor li se spune că stările stresante produc schizofrenie sau boli pulmonare. Nu este nimic dovedit ştiinţific. Este implicat, probabil, în toate procesele, ca un factor care oboseşte, după ce încearcă să apere. Deci, trebuie înţeles ca o noţiune destul de imprecisă, folosirea sa în exces trebuie ocolită, nu trebuie vulgarizată teoria stresului, cuvântul nu trebuie preluat de limbajul comun. O leziune, un traumatism, o lovitură produce în organism o întreagă categorie de reacţii, care fac parte nu din boala stresului, ci din tentativa organismului de a se apăra de suferinţa respectivă. Şi atunci apar modificări vasculare, de respiraţie, nervoase, insomnii. Toate acestea sunt nişte aspecte care ţin de rolul adaptativ al stresului. Când capacitatea adaptativă a stresului este depăşită, apare partea negativă. Teoria stresului există, este încă în viaţă, dar, după părerea mea, necesită mult mai multe clarificări pentru a deveni o teorie ştiinţifică. În plan filosofic putem vorbi cât vrem despre stres, dar în plan medical, fiziologic, avem nevoie de dovezi. Stresul este acum o explicaţie care face bine la conversaţie.

Au fost identificaţi anumiţi factori de stres în cadrul acestei teorii?

Ca să fiu foarte obiectiv, nu au fost identificaţi nişte factori specifici, dar psihologii au meritul de a fi găsit situaţiile mai stresante. Este o operă de psihologie umană această identificare şi mai ales găsirea unor soluţii de evitare. Există o istorie a patologiei, tot aşa cum există o istorie a societăţii şi acolo stresul nu apare ca o entitate nemaicunoscută, pentru că şi în Evul Mediu şi în Antichitate lumea era stresată, numai că din alte motive. Încât a interpreta şi a relaţiona stresul numai de societatea contemporană şi de mersul progresiv e un abuz, o greşeală. Foarte multe reacţii nevrotice sunt cauzate de împrejurări minime ca gravitate socială, dar care sunt factori stresanţi. Nu trebuie să fim atât de categorici în eliminarea factorilor stresanţi, dar nici nu putem să punem prea multă sare în mâncare şi să explicăm totul prin intermediul stresului. Stresul a existat şi în secolul XVIII, motivat, de exemplu, de faptul că nu-ţi venea calul la timp sau careta; în secolul XXI, avionul întârzie. Stresul însoţeşte istoria, şi istoria este o lungă poveste a stresului, în fiecare veac altfel.

Copilul stresat se transformă într-o fiinţă nevrozată

Cum percep copiii fenomenul pe care îl numim poate prea uşor „stres“?

Un copil inclus într-o şcoală în care nu se potriveşte va deveni, fără îndoială, un copil stresat şi va reacţiona în multe feluri, pentru că stresul are multe posibilităţi de manifestare: unul va fugi de la şcoală, altul va deveni nevrotic, altul va plânge, altul va deveni psihotic, chiar cu tulburări psihice mari, altul va deveni un însingurat, iar altul poate să se sinucidă. Atâtea „oferte“ face stresul, câte persoane sunt. Sigur, fenomenul trebuie tratat cu seriozitate, dar cu detaşare. Copilul este, într-adevăr stresat foarte des, deşi procesul nu este întotdeauna foarte perceptibil. Copilul este dirijat întotdeauna de anumite preferinţe în plan psihologic. Unii factori sunt stresanţi pentru unele persoane, dar pot fi „nutritivi“ pentru altele. Atunci când se insistă într-un grup de copii să se inoculeze informaţii care nu se potrivesc cu fondul lor intelectual, decompensarea psihică este stresul, care apare imediat. Aceste greşeli foarte frecvente, mai ales în cadrul şcolarităţii sunt uneori foarte grave. Se poate ajunge la trăiri psihotice, cum am spus.

Au copiii instrumentele necesare pentru a se apăra de stres?

Până la un punct, da. Pentru că factorul biologic există şi la copil; se apără cât poate. Însă când greşelile sunt foarte mari şi efectele sunt pe măsură. Un copil părăsit este de la început stresat într-un grad ridicat. Sau un copil care este tot timpul contrariat, un copil care este insultat, un copil înfometat, un copil frustrat de nedreptăţi. Se întâmplă foarte frecvent aceste lucruri, iar lumea le trece cu vederea. Copilul este o persoană foarte suspicioasă şi foarte pretenţioasă; nu-i place ca atunci când vine la şcoală să constate atitudini diferite, un comportament discriminatoriu. El înţelege imediat: „A! Această fetiţă este situată în banca întâi, este mai bine îmbrăcată“. Face relaţii de acest gen, în care ştim că nu greşeşte prea mult. Dar învăţătorul trebuie să ştie, să fie mai înţelept decât lumea obişnuită, aş spune chiar mai înţelept decât doctorul. Doctorul nu crede în stres, nu abuzează în această direcţie, dar învăţătorul trebuie să ştie să-i ocrotească pe copii de situaţiile frustrante. Acestea ar fi principalele frustrări: lipsa părinţilor, nedreptatea, vexarea, insulta, pe care copilul o înregistrează imediat.

Copilul este o fiinţă orgolioasă. Să nu ne închipuim că este foarte fericit, ci foarte sensibil şi trebuie să înţelegem că tocmai în această sensibilitate stresul acţionează catastrofal. Copiii pot suporta nenorociri foarte mari: despărţirea de mamă, de tată, doliul. Acestea sunt, însă, întâmplări rare, dar întreaga economie psihică a copilului este atunci concentrată pentru a putea să răspundă adecvat. Dar stresul nu este compus numai din şocuri, ci şi din mici „mizerii“ zilnice, pe care le înghite copilul şi pe care iniţial nu şi le traduce prea bine, dar care îl transformă într-o fiinţă nevrozată.

Cât de mult s-a modificat comportamentul copilului-elev în ultimul timp?

Ca un factor absolut obiectiv, cred că în mare măsură câştigarea independenţei, a libertăţii la copil este un aspect pozitiv pentru istoria personalităţii. Un copil care poate circula, care are o proiecţie mai largă geografică şi istorică, care ştie foarte multe este un copil cu o dezvoltare mai bună. Dar sunt şi aici nişte argumente care pun un semn de întrebare. Nu garantează nimeni că dezvoltarea copilului este mai bună în condiţiile acestea, ale civilizaţiei evolutive. Civilizaţia nu înseamnă numai tehnică. Există şi civilizaţia sufletului, a comportamentului. Din acelaşi motiv şi stresul trebuie privit mai mult ca un element psihologic. Este o filosofie despre personalitate care a găsit în stres o cale de a explica unele lucruri, dar nu o soluţie. Or, astăzi, noi simplificăm prea mult lucrurile.

Vă amintiţi de un caz particular al unui fost pacient care să fi suferit din cauza stresului?

Îmi aduc aminte de un caz în care părinţii unui copil au avut un comportament total greşit. Asta în urmă cu vreo 11 ani. Se lansaseră în lumea afacerilor, erau foarte bogaţi, aveau o singură fetiţă, care avea tot ce-şi dorea, dar nu suficientă asistenţă afectivă. Ca să scape cumva de această fetiţă, pe care ei o iubeau, dar nu ştiau cum s-o manevreze, au plasat-o la bunici, la ţară, şi şi-au văzut de câştig. Şi au câştigat foarte bine. La un moment dat, însă, fetiţa a început să fugă de la bunici, să se interneze în spital, să recurgă la operaţii, găsea soluţii în a acuza diverse suferinţe imaginare. Asta a durat câţiva ani. Fetiţa era foarte suferindă şi total transformată în rău. Părinţii refuzau să înţeleagă că un copil crescut în condiţii bune, credeau ei, poate să reacţioneze în felul acesta. În momentul în care s-au schimbat condiţiile, printr-un mic faliment, tatăl rămânând mai multă vremea acasă, lucrurile s-au schimbat şi s-a vindecat.

Se poate extinde la nivel „macro“ acest sindrom?

Nu-i nici un secret că o societate care nu are ce mânca, nu are căldură, nu are un minimum de bucurii necesare, care este stereotip redusă numai la nişte datorii, este o societate stresată, care va exploda într-un fel. Bunăoară, o revoluţie este expresia maximă a unui stres care a fost comprimat ca aerul într-un spaţiu, până când a explodat. Aşa s-a întâmplat şi în 1989. Nu se putea continua cu frigul, cu foametea, cu insatisfacţiile. Când calitatea vieţii noastre este proastă, cantitatea de factori stresanţi este foarte mare şi de-aici efectele, în primul rând asupra sănătăţii psihice, chiar şi mintale, nu numai sufleteşti. Societatea contemporană este încărcată cu o cantitate negativă de ocazii stresante, contradictorii, care nu convin fiinţei umane. Şi această societate trebuie să-şi găsească o rezolvare în alt fel de mediu, apropiat tendinţelor omeneşti. Dacă nu vom putea spune stop evoluţiei industriale, ne putem gândi foarte serios la controlarea acestei evoluţii.

▲ Credinţa, terapie antistres

Care ar fi terapia cea mai adecvată împotriva stresului, în viaţa modernă?

Credinţa este terapia cea mai bună a unei vieţi stresate. Credinţa este calmantă. Terapia stresului, atunci când el ajunge o boală, recurge, de obicei, la medicaţie calmantă. Or, cred că nu există loc mai potrivit pentru o cură de liniştire şi de regăsire a elementelor fundamentale ale vieţii decât, bunăoară, o biserică retrasă. Preluarea rolului educativ de către preot sau preoteasă constituie o altă soluţie. Într-o conferinţă, cu ani în urmă, PF patriarh Daniel, pe atunci mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, se gândea la rolul acesta, al Bisericii ca şcoală. În trecut, foarte mulţi preoţi au avut un rol covârşitor în modelarea personalităţii unor generaţii. Mă pot da ca exemplu. În perioada comunistă, când nu-mi era permis să frecventez, eram tot timpul la biserică de Crăciun şi de Paşti. În schimb, acum, nu mă duc, din indolenţă. Dar atunci, în biserică găseai „împărtăşania“ necesară sufletului, găseai liniştea. Chiar locul în care se află aceste mănăstiri, reîntoarcerea în natură este o miraculoasă poveste în care stresul nu încape.