Pentru François Couturier, invitatul special al Festivalului de muzică SoNoRo din 2014, filmele lui Andrei Tarkovski au constituit provocarea de a compune o muzică cu totul aparte: contemplativă şi dinamică în acelaşi timp, în care transcendenţa şi vivacitatea coabitează într-un mod unic şi minunat.
Ansamblul celor patru instrumente ale cvartetului (pian, violoncel, saxofon soprano şi acordeon) distribuie axele de dezvoltare muzicală între clasic şi contemporan, Est şi Vest, intelect şi sentiment - axe în jurul cărora evoluează şi universul tarkovskian. Dar cum pot funcţiona împreună registre atât de diferite? Îmi răspunde Anna Lechner, violoncelista cvartetului: secretul e armonizarea dintre interpreţi, astfel încât nici unul să nu caute să domine, ci fiecare să-şi asume când rolul solist, când pe cel de comentator, într-o desfăşurare muzicală de-a dreptul hipnotică.
Tehnica de îmbinare a vocilor, combinată cu improvizaţia, aplicată motivelor clasice, produce un dialog viu dintre spiritul libertăţii şi formele stabile ale clasicului. Fiecare instrument preia pe rând rolul solist, care emerge firesc din ansamblu, fără a întrerupe dialogul cu ceilalţi, într-o întreţesere perpetuă, a cărei dezvoltare în linii melodice, curgând una din alta şi înflorind în jurul unor centre rotitoare în patru timpi, e un miracol.
Imediat după concert îl abordez pe maestrul François Couturier, pe care îl rog să-mi destăinuie câteva din secretele acestui miracol.
Stimate domnule François Couturier, cum v-a venit ideea de a compune muzică inspirată de filmele lui Andrei Tarkovski?
S-a întâmplat acum vreo 10 ani, când un producător prestigios mi-a cerut să fac un CD pentru casa de discuri ECM. Imediat mi-a venit ideea să-i aduc un omagiu lui Andrei Tarkovski, care e foarte important pentru mine, prin arta lui inconfundabilă, pe care o ador. Îi văzusem filmele de multe ori, la cinema şi pe video, şi mi-am dorit să compun ceva în semn de omagiu pentru el. Asta nu însemna să-i reiau filmele, suprapunând peste ele un fundal sonor. Trebuia să fie un omagiu special, în care să surprind atmosfera filmelor lui, pornind de la compozitorii pe care i-a folosit. Or, în afară de muzica electronică a lui Artemiev, e foarte puţină muzică în filmele lui: Bach şi Pergolesi, pe care Tarkovski îi adora. Aşa că am folosit şi eu piese din Bach şi Pergolesi, pe care le-am rearanjat pentru cvartet.
Mulţi se simt presaţi, complexaţi de genialitatea lui Tarkovski. Dvs. nu aţi resimţit acest sentiment?
Nu am simţit nici o presiune. Pentru mine e ceva profund familiar, care mă atinge adânc, face parte din fiinţa mea. Îmi place atât de mult, încât adesea simt nevoia să revăd un fragment şi-mi pun acasă un DVD cu un film pe care l-am văzut de nenumărate ori, doar ca să revăd un pasaj. E ceva care face parte din universul meu artistic, nu e vorba de un complex, ci de ceva ce iubesc foarte mult.
Am apreciat spaţialitatea extraordinară a muzicii dvs. Cum aţi ales formula cvartetului? Şi cum aţi ales instrumentele?
Asta nu are nici o legătură cu Tarkovski. Cu cei doi muzicieni francezi, saxofonistul Jean-Marc Larché şi acordeonistul Jean-Louis Matinier, cântam de multă vreme. Erau prietenii mei cu care formam un trio, dar, când m-am gândit la această formulă, am socotit că ar fi bine să-i adaug un instrument grav. Aşa am ales-o pe violoncelista Anna Lechner, pe care o cunoşteam şi ştiam că poate cânta atât muzică clasică, cât şi contemporană. Saxofonistul şi ea sunt muzicieni de formaţie clasică, dar ştiu să improvizeze, iar alegerea lor nu are nici o legătură cu Tarkovski. Acest univers muzical aparte se potrivea intenţiilor mele. Acordeonul poate să sune emoţionant ca o orgă şi violoncelul şi saxofonul pot fi şi ele foarte lirice. Îmi place o astfel de muzică foarte contrastantă între momentele de tăcere (tăcerea e esenţială la Tarkovski) şi pasajele violente (fiindcă există în filmele sale şi o anume violenţă).
Am încercat să înţeleg stările inspirate de cele patru instrumente, văzute ca tot atâtea voci, lumea către care ne poartă. Saxofonul, instrument în aparenţă netarkovskian, evocă tendinţele occidentale ale lui Tarkovski; spiritului modern şi monden al saxofonului îi răspunde sentimentalismul acordeonului; apoi avem dialogul dintre gravitatea violoncelului şi imanenţa jucăuşă a pianului. E genial, căci şi la Tarkovski regăsim aceste axe de dialog.
Da, a fost un mic miracol. Mai e şi o anecdotă. Andrei jr. ne-a invitat odată la el. Făcusem două CD-uri şi eram la Florenţa la lansarea primului CD, iar el ne-a invitat în apartamentul în care locuise cu tatăl său, în care stă şi acum. I-am povestit cum eram pe scenă şi la un moment dat a căzut o pană din cer, iar el mi-a amintit că într-unul din filme, nu mai ştiu exact în care (Nostalgia - n.n.), e o scenă în care, la fel, cade o pană din cer. Am avut impresia că ceva din spiritul lui se afla atunci deasupra noastră.
Da, astfel de mici miracole se întâmplă în „sfera de gravitaţie Tarkovski“. Dar vă spun un mic secret: muzica dvs. e suficient de bogată ca să poată funcţiona foarte bine şi fără imagine.
Cântăm şi fără imagini, bineînţeles. Cântăm cu atâta pasiune, încât nu e nevoie de imagini.
Există artişti care încearcă să se raporteze - prin muzică sau alte arte - la Tarkovski, dar rezultatul lor este formal, lipsit de înţelegerea profundă a universului lui Tarkovski. Pe când la dvs. se simte intimitatea cu universul tarkovskian.
Pentru mine e o adevărată reuşită că toţi iubitorii lui Tarkovski se regăsesc în muzica mea. Am făcut-o cu tot sufletul şi toţi cei care mi-au văzut spectacolele au perceput-o ca pe ceva foarte profund. Nu aş fi făcut aceste spectacole cu altcineva decât cu fiul lui, care alege imaginile; eu n-aş fi îndrăznit să proiectez o imagine dacă n-ar fi fost prezent fiul său, care supervizează totul.
Andrei Tarkovski jr este cel care v-a găsit, sau dvs. l-aţi găsit pe el?
Ne-am întâlnit la Florenţa, cu ocazia concertului de lansare a CD-ului de care v-am spus, pentru care casa de discuri voia acordul său ca să folosească anumite imagini. Lui i-a plăcut instantaneu cvartetul şi am hotărât imediat să lucrăm împreună.
Cât din muzică este structură fixă şi cât improvizaţie?
Este foarte multă improvizaţie. Şi muzica e foarte structurată, sunt nişte structuri precise, ştim exact unde vrem să ajungem...
Se ştie când intră fiecare instrument şi când îşi are fiecare momentele de solo?
Fiecare instrument are vocea lui proprie, fie împreună cu altul, fie solo, fie toate laolaltă, parcursul e foarte structurat, bine conturat, se urmăreşte o temă, dar în cadrul ei e cam 60% improvizaţie. Suntem împreună, dar structuraţi...
Aşadar, aţi compus doar structura...
Am compus teme, am construit structuri, am folosit piese din filmele lui Tarkovski, precum Patimile după Ioan, Patimile dupa Matei, pe care le-am prelucrat complex. Sunt teme extrase din Bach şi Pergolesi. De la Pergolesi am luat Stabat Mater; şi Tarkovski l-a iubit mult şi l-a folosit în anumite filme.
Cum au fost alese imaginile de arhivă proiectate în timpul concertului?
Demersul meu a fost invers celui al lui Tarkovski cu Artemiev şîn care muzica e ulterioară imaginii filmice - n.n.ţ. Noi am înregistrat discul fără să ne raportăm la imagini, apoi, împreună cu Andrei jr, am adăugat imagini din arhivă. Andrei jr, care se pricepe foarte bine la muzică, ne urmează cu imaginea. El are un set de imagini pe care le schimbă în funcţie de ceea ce se întâmplă în concert, el simte şi pune ceea ce se potriveşte cel mai bine momentului, nu ceva pregătit dinainte.
