O poveste de viaţă născută din dor, trăită cu dor şi-mplinită din dor de dor. Eu personal am perceput-o ca pe un dar, primit în sfântă zi din Postul Naşterii Domnului, în chilia caldă a maicii Teodosia. Copil sărac, plecat cu oile spre Frăsinei, L-a întâlnit pe Dumnezeu la Schitul Iezer, într-o desăvârşită lume a rugăciunii.
Un nemilos decret al vremii a aruncat-o în vâltoarea vieţii din lume, unde s-a căsătorit şi Dumnezeu a binecuvântat-o cu cinci copii. În toţi aceşti ani, în care a ars de dorul mănăstirii, şi-a crescut copiii cu dragoste. Soţul însă a trăit toată viaţa cu gândul că într-o bună zi nimic n-o va putea opri şi se va întoarce la mănăstire. Aşa s-a şi întâmplat, dar cu acceptul acestuia. Venind împreună la prăznuirea Sfântului Antonie de la Iezer, maica a rămas pentru totdeauna în mănăstirea pentru care sufletul său a ars neîncetat.
De unde a început acest drum care, cu toate suişurile şi coborâşurile lui, a fost tot timpul sub binecuvântarea lui Dumnezeu?
Eram copil, acasă la părinţi, aveam vreo paisprezece ani. Într-o zi a venit la noi un părinte Ioil, de la Frăsinei, care, observând că o tot trăgeam de mânecă pe mama, a întrebat-o ce vreau. Parc-o aud şi acum: "Ce să vrea părinte, vrea să meargă cu sfinţia voastră, parcă ea-i de mănăstire…". Şi voia Domnului a fost ca în scurt timp să plec la mănăstire, împreună cu verişoara mea, Domnica. De fapt, noi împreună puseserăm la cale totul, eu fiind fascinată de ceea ce-mi povestea despre cei doi fraţi ai săi, care se călugăriseră la Frăsinei. Dumnezeu a rânduit totul. În primăvara aceea, după o iarnă grea, stareţul Simeon de la Frăsinei venise să ia un car cu fân de la tata Pătru. Şi pentru că de-acum unchiul meu le dăduse şi pe cei doi fii, şi oile, şi fânul, călugărul îi spune că în curând va veni să ne ia şi pe noi. Şi uite-aşa, marţi după Paşti, am plecat de-acasă pe jos. Am dormit o noapte la nişte gospodari din Ţara Loviştei, o noapte la Cozia, după care am rămas la Frăsinei, jos, unde au voie femeile, iar sâmbătă părintele Ioil ne-a dus la Iezer.
Un vis împlinit: m-am călugărit la 18 ani
Cum aţi perceput vieţuirea în această sihăstrie şi care au fost trăirile pe care le-aţi avut cu fiecare ascultare în parte?
Acesta era cu adevărat locul la care visasem atâta vreme fără să ştiu. Am coborât în aripa veche a clădirii, acolo unde câteva dintre maici ţeseau la război. Bineînţeles că imediat mi-am vârât degetele printre firele de lână, ştiind de acasă cum se ţese la un război, lucru care a încântat-o pe maica stareţă încă de la început. Am plecat însă acasă, pentru ca maica să-şi dea seama dacă într-adevăr ardeam după Dumnezeu. Bineînţeles că de Rusalii eram deja înapoi. Aici am ţesut, am cărat piatră, am fost şi paracliser atunci când era nevoie, am făcut şi şcoala monahală şi alte ascultări. Atâta timp cât un călugăr se află sub ascultare, este acoperit şi ferit de rele în fiece clipă. M-am călugărit la optsprezece ani, eu devenind maica Teodosia, iar verişoara mea, maica Varvara. Vă daţi seama cât de mare era bucuria! În clipa aceea credeam că avea să ţină o veşnicie, dar din păcate, după numai doi ani, aveam să cad de-acolo de sus, într-o prăpastie a celei mai cumplite dureri sufleteşti.
Un decret comunist ne-a alungat din mănăstiri
Cum au fost anii în care, fără de voie, aţi ajuns din nou în lume şi cum aţi reuşit să ţineţi departe ispitele?
Decretul 410 ne-a lovit din plin şi până la sfârşitul anului 1960 aveam să plecăm una câte una, spre durerea şi suferinţa tuturor. În ziua de Buna Vestire, după slujbă, am plecat împreună cu părinţii, care veniseră după mine şi după maica Varvara. Părinţii erau şi ei săraci, motiv pentru care, după Paşti, ne-am angajat la fabrică, la Tălmaciu. De voie, de nevoie, a trebuit să renunţăm la hainele călugăreşti şi să ne conformăm rigorilor fabricii. Imaginaţi-vă cum e să te trezeşti dintr-odată, din liniştea privegherilor, în haosul unui cămin de nefamilişti. Mi-a fost foarte greu, motiv pentru care am hotărât să mă căsătoresc, decât să cad pradă ispitelor lumeşti. Soţul meu provenea şi el dintr-o familie modestă, ceea ce a făcut să cunoaştem greul mult prea devreme. După ani şi ani de stat cu chirie, am primit un apartament unde încet, încet ne-am încropit cam ceea ce este necesar într-o familie, după care Bunul Dumnezeu ne-a dăruit cinci copii.
"Fă ce-ai face şi-ntoarce-te la locul tău!"
Se mai aprindea când şi când dorul de mănăstire?
A fost o perioadă foarte grea, iar eu plângeam zilnic. Nu era zi de la Dumnezeu în care să nu mă gândesc la mănăstire. Anii au trecut, cei cinci copii au crescut şi ei, i-am dat la şcoli, s-au căsătorit… şi dorul meu cel mare s-a reaprins, mai viu, mai puternic. De câte ori mergeam la vreo nuntă sau un botez, ochii soţului meu erau numai la mine, încercând să mă protejeze cumva de întrebarea care de-acum mă obseda: "Ce caut eu aici?" Între timp l-am căutat pe părintele Mina de la Schitul Cornetu, ale cărui cuvinte mi s-au înfipt ca un cuţit în rană: "Întoarce-te acum, când s-a aprins flacăra, pentru că dacă se va mai stinge o dată, stinsă va rămâne pe veci!". Am trecut apoi pe la Mănăstirea Turnu, dar am plecat şi de-aici cu inima arsă de ceea ce avea să mă-ntrebe părintele Neofit la despărţire: "Când te-ntorci?". Hotărârea aveam să o iau la Sihăstria, în chilia părintelui Cleopa, care m-a sfătuit: "Fă ce-ai face şi-ntoarce-te la locul tău!". Era greu să conştientizeze un călugăr trăirile unei persoane care vieţuieşte sub Sfânta Taină a Cununiei.
Soţul meu a trăit toată viaţa cu teama că mă voi întoarce la mănăstire
Şi iată că astăzi vă regăsesc în chilia de la schit. Cum au acceptat până la urmă cei din familie ca într-o bună zi să vă-ntoarceţi la viaţa monahală?
Când Dumnezeu a hotărât acest lucru, nimeni şi nimic nu m-a mai putut opri. Era într-o sâmbătă, când cu mare greutate (cred că soţul presimţea ceea ce avea să se întâmple) am reuşit să-l conving să mergem împreună la hramul Sfântului Antonie de la Iezer. Nimic premeditat. Am ajuns la Iezer, cu sentimentul că mă-ntorc de undeva, acasă. Parcă-l văd şi azi pe Înalt Preasfinţitul Irineu, care pe vremea aceea era la Râmnic şi care venise să slujească la Priveghere. Am primit cu mare bucurie binecuvântarea, după care maica stareţă, care tocmai venise, i-a spus în câteva cuvinte povestea mea. Privindu-mă cu blândeţe, mi-a spus: "Maică Teodosia, dar când ne-ntoarcem, ce-I dăm lui Dumnezeu, drojdia?". Am simţit că pică cerul pe mine, de tulburare şi de ruşine, şi i-am explicat că dacă ar fi după mine, eu aş rămâne şi acum. Am rămas cu lacrimi în ochi. A doua zi, după Sfânta Liturghie, soţul meu a mers de bunăvoie la episcop, spunându-i că doreşte să dea semnătura de care este nevoie, pentru ca eu să mă pot întoarce la mănăstire. Ceea ce nu ştia soţul meu a fost faptul că eu aveam să rămân chiar din clipa aceea acolo, iar el a plecat înlăcrimat, dar cu mulţumirea aceea de bun creştin, care mi-a redat libertatea. Eu, în schimb, îmi regăsisem pacea sufletească, pe care de-atâta vreme o aşteptam. Zile la rând mergeam pe marginea râului Iezer şi strigam din toată fiinţa mea: "Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie!". De-atunci a mai venit pe la Iezer, dar numai pentru a ne ajuta cu ce mai era nevoie. Şi asta până-ntr-o zi când, după o îndelungată suferinţă, a trecut la Domnul. Am fost înainte de asta cu părintele Siluan, care l-a spovedit, l-a împărtăşit şi i-a citit toate dezlegările de cuviinţă.
Acum s-au liniştit cu toţii, copiii îşi văd de viaţa lor şi nu mai trăiesc cu povara acelui dor pe care tatăl lor l-a luat cu el în mormânt. Iar eu dau slavă lui Dumnezeu că m-am întors ACASĂ! Nimic în lumea asta nu se poate compara cu rugăciunile şi privegherile din mănăstiri.
