Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică Alexandru Surdu, afinităţi cu magistrul Noica

Alexandru Surdu, afinităţi cu magistrul Noica

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Lumina literară şi artistică
Un articol de: Pr. Ioniță Apostolache - 24 Feb, 2021

Între ultimele apariţii editoriale semnate de regretatul academician Alexandru Surdu, se numără şi lucrarea „Comentarii la rostirea filosofică”, publicată la Editura „Ardealul”, în anul 2020. În fapt, o valoroasă colecţie de studii şi eseuri filosofice, autorul pune în lumină unul dintre cele mai importante concepte ale moştenirii filosofice lăsate de magistrul său, Constantin Noica, anume „rostirea filosofică românească”.

În urmă cu aproape doi ani, profesorul Alexandru Surdu venea la Craiova spre a aduce, pentru ultima dată se pare, „sărbătoarea filosofiei româneşti”, închinată ca de fiecare dată magistrului său. A fost unul din cele mai reuşite simpozioane organizate de cercul de filosofi de la Academia Română, coordonaţi de reputatul academician, în parteneriat cu Facultatea de Teologie şi Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova. Evenimentul străbate şi astăzi amintirea puţinelor momente în care ai şansa să asculţi titanii spiritului românesc vorbind despre profesorii lor. Din păcate pentru noi, cei încă rămaşi în lumea inteligibilă, momentul unic al „banghetului filosofic” de atunci s-a absorbit în amintirea celor două portrete magistrale de înţelepţi dascăli trecuţi în metafizic, profesorii Alexandru Surdu şi Alexandru Boboc.

„Comentariile la rostirea filosofică” se încadrează într-o „colecţie testament” de studii, închinată implicit filosofiei româneşti şi explicit marilor spirite pe care aceasta ni le-a dăruit. Concepută pe o structură binară, lucrarea academicianului Alexandru Surdu se deschide cu o primă parte de „Comentarii la rostirea filosofică” (15 articole), încheindu-se cu „Gânduri despre Constantin Noica” (cinci evocări şi o epigramă).

În articolul „Mircea Vulcănescu şi rostirea filosofică”, autorul identifică rădăcinile sistemului filosofic conturat în cele din urmă prin gândirea lui Constantin Noica. Legătura dintre aceşti doi mari reprezentanţi de seamă ai spiritului românesc are în mod evident o certificare istorică. În acest sens autorul afirmă: „Este mai puţin cunoscut faptul că Noica a recunoscut întotdeauna ca sursă principală de inspiraţie a rostirii filosofice contribuţia lui Mircea Vulcănescu. Mai mult, a cerut soţiei acestuia îngăduinţa de a-i continua lucrările fără a-i pomeni numele, decât după terminarea publicaţiei. Era în 1966, de faţă fiind Constantin Floru şi soţia acestuia (în locuinţa acestora s-a petrecut evenimentul), Virgil Bogdan şi subsemnatul. Din 1976, Noica începe publicarea, în revista «Cronica», a unei serii de articole de­spre «rostirea filosofică românească», pe care le publică sub acelaşi titlu la Editura Ştiinţifică în 1970” (pp. 19-20). Această mărturie imen­să a profesorului Surdu arată cu alte cuvinte faptul că încercarea neterminată a filosofului martir Mircea Vulcănescu, de închegare a unei „filosofii româneşti, bazată pe limba română, găsind cuvinte şi semnificaţii filosofice care nu se mai află în alte limbi”, a fost dusă la capăt şi şlefuită de Constantin Noica. Acesta, în magistrala sa „Rostire filosofică românească”, găseşte comoara ascunsă şi răspunde astfel pozitiv la întrebarea lui Mircea Vulcănescu: „În ce măsură se poate vorbi de o filosofie românească? ...în măsura în care o putem rosti în limba noastră”(p. 23).

După acest intermezzo istoric, acad. Alexandru Surdu lămureşte felul în care Constantin Noica şi-a croit calea spre această „rostire filosofică românească”. Pornind de la „devenirea întru fiinţă”, pe care o socotea „cea mai interesantă sintagmă a rostirii filosofice româneşti”, filosoful de la Păltiniş urmărea în fapt „construirea unui sistem, îndepărtându-se astfel de mentorul său din tinereţe, Nae Ionescu. Presat de timp şi de maniera eseistică de a scrie, potrivită pentru rostirea filosofică, dar nu pentru un sistem (tratat) de filosofie, el alătură două lucrări din perioade diferite, sub titlul Devenirii întru fiinţă, care nu este potrivit pentru nici una dintre ele” (p. 27). Pe lângă extrasele vorbirii rurale, pe care le folosea ca sursă de inspiraţie, Noica polarizează tot mai mult prin Eminescu. Pentru a ajunge la împlinirea sistemului său era necesar să se descopere „un Eminescu al filosofiei româneşti”, pe care Noica socotea, cu smerenie, că nu-l întruchipează. Cu toate acestea, „s-a găsit foarte aproape de acest ideal şi, oricum, a fost dacă nu unul «deplin», cel puţin primul eminescian al filosofiei româneşti, cu propriul său «miros de pământ proaspăt», căruia a ştiut să-i spună atât de frumos Sentimentul românesc al fiinţei” (p. 33).

Cunoscându-şi îndeaproape maestrul, academicianul Alexandru Surdu aminteşte întâmplarea din acea noapte când Noica „a căzut alergând după un şoarece care se strecurase în cabana de la Păltiniş unde locuia. A zăcut acolo până dimineaţa şi, răcind, a făcut pneumonia şi blocajul renal care i-ar fi cauzat decesul”. Acest eveniment este surprins de autor într-o frumoasă epigramă de final, care aminteşte totodată de afinitatea pe care Noica adesea o arăta pentru maniera doxografului Diogene Laertios: „Tot umblând la Păltiniş/ După nu se ştie ce,/ Într-o noapte pe furiş/ L-a răpus un şoarece.// Orişicine-ai fi/ Şi ai face orişice,/ Într-o noapte va veni/ Şi la tine-un şoarice.// Pân-atuncea liniştit/ Ca şi Noica să trăieşti,/ Să porţi ghete la picioare/ Pentru ca să nu răceşti” (p. 181).

Citeşte mai multe despre:   Alexandru Surdu  -   Constantin Noica