POEZIE: Mihaela Aionesei

RUGĂ

Doamne, dă un semn de îndurare
din vistieria înaltului ceresc
fă un bocet lung să se prăvale
peste valea plină de cenușă și înec
și chiar de nu ar fi de-ajuns
fă să credem că această moarte
e o nouă încercare pentru atunci când
ai să ne ștergi sufletele de sudoare.

Doamne, dă flăcările astea mai încet
în jur arde și-așa destulă nepăsare
un cui se învârte în cerc latent
și-n dinți e scrâșnet tot mai des
în mame oftează lumânări
pe lângă ele bieții tați
se scurg de dor fără scăpare.

În tot domnește o cutremurare
de răni și spaime suntem deja sătui
privește, Doamne, cum ne mor copiii
sacrificați pe tabla marilor nebuni
zidiți în lacrimi și suspine
ne închinăm fără să avem ce spune
cădem mai morți ca morții pe morminte.

Te-ndură, Doamne, vino de ne-alină
adu o oaste și dă o nouă ordine divină!

NEVOIA DE A FI...

Trebuie să umblu cu un sac la mine, îmi spun.
O mie de morți mi-am plivit 
până acum
și alte mii au stat să crească
precum sămânța aruncată 
la marginea drumului.

Trebuie. Trebuie să umblu cu o coasă
prea mulți șerpi colcăie 
în scoarța luminii
și eu un biet șoricel fugărit 
pentru o grăunță
nu știu în care tarla să-mi îngrop avuția.

Îmi ronțăi teama pe unde apuc...

Trebuie să umblu 
cu o bucată de tămâie
pe oricare drum mă îndrept
pieile reci îmbie la păcat 
când soarele este arzător
și eu prea însetat să văd mai departe.

Trebuie. Trebuie să umblu cu o cruce, îmi spun,
dar cum să împart boaba
să-mi rămână viața nestricată
jumătate mie, jumătate Lui?

Trebuie să umblu!
Surpă-mă, zidește-mă!
O, Iisuse, îndură-Te,
fii coasta mea iar.

LICURICIUL

Încep să cred...
până aici totul este frumos și bine
chiar e cald. Atât de cald...
Ce-o fi senzația asta de preabine?
O fi de la crimă ori de la lumină?
Dar care lumină?
Cea îndelung căutată în mlaștini
case, oameni...
prea mult artificiu
chiar și în oase.

Dacă n-ar fi carnea
cum ar mai umbla umbra?

Ar sta căzută într-o pasăre
cu aripile întoarse
cum am stat și eu
până când unui licurici
i s-a făcut milă și mi-a strigat:
– Ia de bea!

Și am sorbit, m-am sorbit
până am devenit...

Adânc de fântână eram
printre șerpi și bălării
căutam un izvor
să mă spele de păcat
și el nu se vedea, nu conta,
vâsleam printre himere și strigăte
fără să știu care-i al meu, care-i al lui.

Era acolo și El... mă căuta
dar nu vedeam de brațele care înaintau
să fugă în loc să cadă în rugă.
Câtă trudă, câtă trudă, Doamne
până m-am împiedicat!

Atunci am văzut licuriciul
eram de-o teamă, de-o seamă
cu baba oarba, joaca primită în dar
în acel decembrie blestemat
cu izvorul pe buze înghețat și un orb
înotând într-un orb