Cartea prezentului

Pentru Varujan Vosganian, memoria presupune o stare prezentă în care amintirile sunt filtrate de ceea ce trăiește ca o consecință a ceea ce își amintește că a fost. Dato­rită memoriei, pare să ne convingă domnul Vosganian, dobân­dim continuitatea identității în timp. Fără ea, nu am putea avea exper­iența prezentului, căci „memoria e ceea ce n-a trecut din trecut, ceea ce ne-a rămas, ceea ce am înțeles din el”. Despre acest prezent ne vorbește autorul în „Dublu autoportret” (Edi­tura Polirom, 2024), reconstruind cu ajutorul memoriei imaginea unei zile, cea de 21 decembrie, una din zilele „Restaurației” din 1989, pe care o retrăiește.

N-aș fi scris nici un rând dacă nu m-ar bântui lectura ei și acum, mai ales că despre ea am citit câteva cronici izbutite, scrise de critici refe­rențiali, fie că vorbim despre Răzvan Voncu, Ioan Holban sau Mircea Morariu, iar în minunata lume nouă prin care trecem, simplul meu exer­cițiu ar putea părea o aflare în treabă datorată noii poziții a autorului în Uniunea Scriitorilor, mai ales că nu am competența unui critic literar.

Dacă Mircea Morariu l-a numit un roman-eseu, eu îl văd ca un roman-parabolă a ceea ce putem deveni dacă nu mai facem recurs la memorie. Cartea este răscolitoare prin analiză și configurează profilul memoriei personale ca exercițiu necesar al memoriei colective. Cartea domnului Vosganian devine un reper al normalității după 30 de ani, o carte terapeutică și vindecătoare pentru cei care am supraviețuit „Restaurației” din 1989.

Este relevant modul în care disecă etapele „revoluției”, vorbind de o revoluție a străzii, a celor de pe trotuare și a celor din spatele perdelelor. Numai cei care am trăit atunci ne dăm seama câtă dreptate are autorul.

Pentru a putea înțelege impor­tanța mărturisirii sale de acum, ar fi interesant de revizitat textele lui Romulus Rusan din „Permisul de pieton” sau „Istorie, memorie, memorial”, pentru a vedea pulsul socie­tății românești din primii ani de după 1989, și cum a putut deveni România „o uriașă închisoare a datornicilor”, „pentru că aceia care supraviețuiesc rămân datori celor care nu au supraviețuit”.

„Dublul autoportret” are, prin ochii lui Caravaggio, o încărcătură cu totul specială pentru că intro­­­s­pecția pe care și-o face domnul Vosganian cu ajutorul privirii este o invitație pentru fiecare de a medita cu sinceritate asupra „actului de a vedea”. „Gândește privirea”, cum ar spune Victor Stoichiță, din perspectiva devenirii, de aceea este o carte a prezentului.

Între David cel tânăr și Goliat cel vârstnic se produce întreg intervalul vieții, despre care autorul ne aver­tizează că armele care ne vor învinge sunt cele care ne însoțesc pretutindeni. Acesta este și marele avertisment al cărții. Poate aș fi optat pentru versiunea tabloului din Galeriile Borghese, în care chipul lui David este mai puțin războinic, privind cu regret „actul ritualic” pe care a fost obligat să-l săvârșească. De aici se naște imaginea romanului-parabolă ce ne invită la căutarea eului din pro­priile istorii, pe care avem obli­gația să ni le repovestim în prezent.

Chiar dacă e construită în jurul fatidicei zile de 21 decembrie 1989, memoria acelei zile pare un pretext de reflecție a societății bolnave pe care am construit-o prin amnezia de care am dat dovadă fiecare, trăind o formă de postcomunism. La fel ca în comunism, forma de rezistență ­pos­t­­­re­voluționară nu a fost o rezis­tență prin refuz, ci una prin adap­tare.

Dincolo de toate referințele livrești care deschid textul în multe ferestre meditative, aș rămâne legat de forța analitică a cuvintelor, pe alocuri cu iz profetic, pe care autorul le face cu o precizie de chirurg, legate de fenomenul decembrist și implicațiile lui în contemporaneitate. Eu nu am citit până acum, după 30 de ani de la „Restaurația” din decembrie, un text mai explicit, mai reflexiv și mai onest despre ce am trăit atunci.

Lumea orwelliană pe care o descrie este un bun prilej de a ne rea­minti, dar, în aceeași măsură, de a fi atenți la ce se poate repeta dacă nu mai facem recurs la „justiția memoriei”. Meditația autorului ne pro­voa­­că la o mulțime de întrebări, în condițiile unei societăți postrevo­luționare ce adaptează un discurs neomarxist în spiritul unei corectitudini politice care, paradoxal, scoate din ecuație libertatea omului, fluturând noi forme de înregimentare culturală, socială, economică și reli­gioasă.

Autorul ne reamintește lumea „diverselor frontiere” din comunism: „Adesea, frontiera făcea diferența și, dacă socotesc toate interdicțiile din jurul nostru, aș zice că eram mai ales ceea ce n-aveam voie să fim… Singura formă de evadare era cea lăuntrică, unde, dacă eram îndeajuns de precauți, nu ne supraveghea nimeni”.

Interesant atinge „frontierele libertății” în acest veșnic timp al tranziției, de la libertatea de a gândi, din vremea comunismului, în care „erai liber să tânjești fără șansă”, la libertatea de a vorbi din vremea revoluției, „când vorbeam pe negândite”, la libertatea de acum, cea de a schimba, pe care nu o mai poți face singur, pentru că ai nevoie de „libertatea de a reînvia” împreună.

Cred că acesta este mesajul de forță al cărții domnului Vosganian, dincolo de povestea dublului autoportret. Mesajul nu estompează povestea tulburătoare a acelei zile de decembrie, ci devine argument al mesajului.

Nu știu de ce, mi-a venit în minte romanul părintelui Virgil Gheorghiu „Ora 25”, poate datorită stupizeniei asemănătoare, a unei lumi în care individul nu poate exista liber și res­ponsabil, ci trebuie înregimentat în forme comunitare care îl dezu­ma­nizează. În acest context, cartea domnului Vosganian este militantă, ne vorbește despre modul în care am supraviețuit comunismului, dar pe care nu am reușit să-l învingem, ba din contră, pare că nu am învățat mare lucru din acea experiență.

Cartea este un elogiu la adresa „celor fără nume” care au participat la „revoluția străzii”, este „o icoană a tuturor sfinților”, cum o numește inspirat Ioan Holban, despre care memoria colectivă n-a reținut aproape nimic. Mi-a fost rușine să recunosc că nici eu nu-mi amintesc nici un nume al vreunuia dintre cei care au murit în decembrie 1989. Sunt alte „povestiri despre oameni obișnuiți” care, din păcate, nu mai sunt ficțiune.

Autorul nu a rămas dator față de ei, așa cum nu a rămas dator nici față de neamul din care provine, prin monumentala „Cartea șoap­telor”. Are o puternică vână de me­mo­rialist, care surprinde și filtrează detalii ce devin referențiale despre situații aparent marginale, iar anali­za lor este luminată de acuratețea privirii pentru că știe: „De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat” (Mt. 6, 22).

Dincolo de frumusețea lecturii, chiar și în tonuri grave, cartea este o meditație despre ceea ce am devenit după Restaurația din 1989, despre ceea ce am uitat, despre idealurile înșelătoare, „despre morții cei noi” care continuă să moară în sufletele noastre și de care ne ascundem prin diferite forme de neasumare, „pentru că într-o lume clădită pe vinovăție, iată că victimele stânjenesc”.