Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică Anatomia unui poem

Anatomia unui poem

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Lumina literară şi artistică
Un articol de: Dumitru Sîrghie-Mitif - 29 Ianuarie 2025

„Poem cu Îngerul meu” de Mihaela Albu este o meditație poetică asupra condiției umane, a fragilității vieții și a căutării unui sens dincolo de limitele umane, totul sub supravegherea simbolică a îngerului. Întreaga creație poetică se construiește pe un dialog tăcut, nevăzut, între „eul“ liric și înger, un alter ego spiritual care veghează, inspiră și aduce claritate în haosul existențial.

- Îngerul reprezintă o prezență divină, dar în acest poem, el nu este doar un protector pasiv, ci un participant activ în căutarea spirituală a eului liric. Îngerul intră în universul cotidian al omului - la modul foarte concret, cu papuci și într-un spațiu domestic, apropiat. Această coborâre în spațiul uman ilustrează faptul că îngerul nu este o entitate inaccesibilă, ci una care poate înțelege îndoielile și fragilitatea omului. În plus, îngerul este cel care „citește” poemul început de eul liric și îl finalizează. Aici intervine ideea că ceea ce nu poate fi atins sau exprimat de către om poate fi desăvârșit prin intermediul supranaturalului. Îngerul este un mediator între tărâmul divin și cel uman, cel care știe „cum trăiesc îngerii în îndoielile oamenilor”, ceea ce sugerează că aceste ființe divine înțeleg și empatizează cu lupta interioară a oamenilor.

- Detaliul papucilor „frumos așezați” lângă pat este un simbol al ordinii și al pregătirii. Această imagine domestică, simplă și aparent insignifiantă, contrastează cu așteptarea unui eveniment supranatural. Papucii, „cuminți” dimineața, devin martorii tăcuți ai unei intervenții divine. Prezența lor la locul inițial sugerează că realitatea vizibilă nu a fost afectată, dar în mod subtil, în lumea invizibilă, s-a petrecut ceva profund. Casa, „înadins descuiată”, simbolizează deschiderea eului liric spre acest contact cu divinul, o vulnerabilitate asumată și o dorință de a primi răspunsuri. Casa vieții este astfel metaforă pentru întreaga existență a omului, deschisă și expusă în fața necunoscutului.

- Starea de așteptare este un leitmotiv în poezie, iar în acest caz așteptarea îngerului este similară cu așteptarea revelației, a inspirației poetice. În timpul somnului, moment în care „visele trec prin pereții întunericului căutând sensul”, îngerul apare. Visul este considerat un tărâm al revelațiilor, unde sensurile ascunse ale vieții și creației pot ieși la suprafață. Îngerul apare doar în vis, într-un spațiu al incertitudinii, unde se caută răspunsuri dincolo de rațiune.

- În centrul acestuia se află poemul despre îngeri, o creație poetică pe care eul liric nu a reușit să o ducă la bun sfârșit. În acest caz, poemul neterminat devine un simbol al neputinței omului de a înțelege și exprima în întregime realitatea spirituală. Îngerul, ca ființă supranaturală, are această capacitate și completează ceea ce omul nu poate, ducând la capăt poemul. Dimineața, poemul „despre îngeri” a dispărut, ceea ce sugerează că acesta a fost transportat într-un alt plan, unul în care totul devine clar, transparent: „casa de sticlă”. Sticla, cu transparența sa, este un simbol al clarității și al adevărului dezvăluit, sugerând că înțelegerea deplină a existenței și a divinului poate fi atinsă doar dincolo de limitele realității fizice.

- Poemul finalizat de înger se întoarce, într-un alt moment, „într-o capsulă rezistentă la vreme și vremuri”. Această imagine sugerează că adevărul, sensul și creația divină sunt eterne, rezistând timpului și vicisitudinilor vieții. Îngerul păstrează poemul, adică esența creației și a înțelegerii, protejată de trecerea timpului și de istorie. În felul acesta, poemul, și implicit sensul spiritual, capătă o dimensiune transcendentă, depășind limitele personale și temporale ale eului liric.

- La final, se face referire la „toate istoriile despre mine”, pe care eul liric nu le mai poate schimba. Aici intervine o reflecție asupra condiției umane, asupra faptului că există o parte din viața și din istoria personală pe care nu o putem controla sau schimba, indiferent de revelațiile sau înțelegerile pe care le dobândim ulterior. Îngerul păstrează aceste istorii neschimbate, dar le „împachetează” într-o capsulă care le face imune la uitare și la trecerea timpului.

- Finalul adaugă un ton profund personal și uman, când eul liric mărturisește că nu a adăugat decât „un simplu eu”. Acest detaliu subliniază ideea că, în fața misterului divin și a creației, omul rămâne o entitate mică, limitată, dar totuși conștientă de această micime. „Eul”, chiar și simplu, își revendică existența în această ordine divină, deși nu poate cuprinde în totalitate sensul acesteia.

- „Poem cu Îngerul meu” este o creație deosebit de subtilă, în care Mihaela Albu explorează teme universale, precum căutarea spirituală, creația poetică, relația omului cu divinul și fragilitatea condiției umane. Îngerul devine un simbol al protecției și al cunoașterii transcendentale, iar poemul despre îngeri este o reflecție asupra procesului creativ, asupra nevoii de a găsi un sens dincolo de limitele noastre omenești. În mod elegant și meditativ, Mihaela Albu reușește să îmbine elementele concrete, cotidiene, cu dimensiunea abstractă și divină, oferind cititorului o experiență lirică profundă și revelatoare.

 

Poem cu îngerul meu

(Mihaela Albu)

Mi-am lăsat papucii lângă pat
frumos așezați - unul lângă altul
Noaptea asta, ca altădată/ ca niciodată
- că de n-ar fi, nu s-ar povesti -
Îngerul desculț poate va avea nevoie de ei
să nu-i înghețe picioarele
când îmi veghează casa vieții
înadins descuiată
o lumină de veghe
și un caiet pe masă deschis
chiar la pagina unde începusem un poem
despre îngeri
poate îl va citi și-l va duce la capăt…
Cine știe mai bine decât 
El cum trăiesc îngerii
în îndoielile oamenilor?!
Am adormit așteptând…
Am visat că venise
- Mă vizita numai noaptea
când visele trec prin pereții întunericului 
căutând
sensul -
Luase în stăpânire toate cuvintele 
nerostite încă.
Dimineața
papucii erau la locul lor
cuminți
Numai poemul despre îngeri/ cu îngeri/
dispăruse
Se dusese pesemne în casa de sticlă
acolo unde toate sunt transparente
în înțeles
în altă dimineață
mi-l aduse într-o capsulă rezistentă
la vreme și vremuri/
la istorie/
și la toate istoriile despre mine
pe care eu n-am mai putut să le schimb.
Le-am adăugat doar
un simplu
SFÂRȘIT!