SMERENIA - CALE SPRE ÎMPĂRĂȚIE Doi oameni urcă la Templu, să roage pe Dumnezeu Să le ierte viața-ceasta, ce te provoacă mereu, Unu-i fariseu, fidel Legii vechi-testamentare, Altu-i vameș-dregător,
Virtuți lirice revelatoare
Volumul lui Dumitru Nicodim Romar, El Ojo de Dios. Carte de recunoștință (Editura Creator, Brașov, 2022), accentuează racordarea la inefabilul energiilor divine, cu toate stările pozitive care decurg de aici. Suntem în fața unor veritabile imnuri de laudă a Transcendenței, obârșie a darurilor imaculate ce ne împodobesc ființa. Poetul Dumitru Nicodim Romar conștientizează cu acuitate maximală acest nivel al Luminii. Nu de puține ori este dorită permanentizarea actului de grație. În fiecare moment sunt așteptate semnele resurecției. Taina și fericirea compun o sinteză înălțătoare, iubirea luând valori absolute. Astfel, sentimentele umane caută să se ridice la nivelul idealului. Senzația incompletitudinii intervine atunci când căutările se lovesc de limite aparent insurmontabile: „Degeaba căutați./ Dincolo de ochii mei/ nu mai arde nicio flacără./ Poemele stau zgribulite afară;/ cititorii trec grăbiți,/ hăituiți de viitorul fără sfârșit./ Cocorii, mai triști ca altădată,/ au plecat să ne lase în pace/ cu visele noastre cu tot./ Intrați! Povestea e înlăuntrul meu!/ Înghesuiți-vă pe margini/ să rămână la centru/ punctele de vedere,/ of-ul ce vă poartă...” (Degeaba căutați). Pasiunea pentru eternul feminin și intuirea fiorului divin alcătuiesc un tandem întotdeauna fecund. Forța transfiguratoare pe care o declanșează sentimentele este unul dintre incontestabilele miracole din jurul nostru: „Vino femeie iubită, neobosită/ pădure fremătândă,/ cetate neadormită, inimă robită,/ care porți în suflet zilele și anii,/ timpul meu trecut fără urmă/ ca o glumă a memoriei./ Leapădă albastrul mării/ ce-ți acoperă trupul,/ pune cuvântul tău cald/ peste inima mea obosită/ și culcă-te lângă mine./ Vom renaște în zori/ într-un alt vis” (Vino femeie). Dumitru Nicodim Romar vorbește adeseori despre împlinirea prin iubire, fiind prefigurat un amplu traseu inițiatic. Sintagmele poetice au uneori valoarea revelației. Sufletul are diverse potențialități ascensionale, nestemate care abia așteaptă să-și ia zborul către cele înalte. Efluviile benefice ne învăluie protector. Toată natura pare că este îndreptată spre atitudini luminate. Prezentele condiții garantează mersul înainte al filonului vital, întotdeauna situat sub protecția Sfântului Duh. Darul poeziei însoțește toate cele ce se petrec, întotdeauna predispus la întrebări, dornic să cuprindă cât mai multe. Cuvântul internalizează energii puțin bănuite, interacționând cu toate elementele înconjurătoare. La nivel ideal, Soarele și Adevărul ar trebui să îmbrățișeze datele umanului, însă incongruențele sunt inevitabile: „Nu zăbovi pe tărâmul cu vânt/ Nu vezi cum cad frunzele/ obosite de zbatere?/ Nu vezi cum cântecul pleacă pe ape/ fără să se uite înapoi?/ Nu vezi că lumina plânge/ ca o copilă înțărcată?/ Nu zăbovi pe tărâmul cu vânt/ Mi-e dor de glasul tău/ care nu se mai aude” (Nu zăbovi). Amintirile au nu de puține ori virtuți revelatoare. Odată cu trecerea timpului, întrebările devin tot mai complexe și apăsătoare, motiv de tribulații interioare. De aici ies la iveală sentințe subtile, taina vieții fiind din ce în ce mai pasionantă. Dumitru Nicodim Romar vede zămislirea poetică la nivel ritualic, cu sacrificii și adorări menite a pătrunde până în zona esențelor. Calea spirituală din cartea El Ojo de Dios are un nivel apodictic, cu poeme în siajul inefabilului. O concluzie a lui Marius Chelaru: „Poezia lui Dumitru Nicodim evoluează între două neliniști, ce macină conștiința artistului, care nu poate să rămână indiferent la tot ce se întâmplă în jurul lui: idei nobile, fenomenul conștiinței morale, destinul comunității, ce constituie în același timp o serioasă neliniște istorică și propriul destin, cel intim”.