Anatomia unui poem

OCHII LUI IISUS

de Pan. M. Vizirescu

Ierusalimul se vărsa pe uliți,

În forfoteli sălbatice de ură,

Strigări, ca niște‑mpunsături de suliți,

Ocheau vrăjmaș făptura cea mai pură.

Slăbit, Iisus urca printre mulțime,

Purtând pe umeri Crucea Răstignirii,

Se‑nghesuia păgâna‑’ntunecime

Să‑I stingă‑n ochi luminile iubirii.

Ci El căta duios la fiecare;

Zâmbea la mâna ce‑I lovea obrazul

Și‑n chipul Său sublima‑I resemnare

Încrucișa durerea cu extazul.

Un Împărat în zdrențe și ocară,

Putând pe frunte‑’ncolăciri de spini...

Dar spinii se făceau, parcă, de ceară

Și‑’nmugureau cu raze de lumini.

Privea spre Cer și nu știai de Cerul

Mai e de-asupra sau e‑n ochii‑I buni,

Se limpezea în ei întreg misterul

De bunătăți... al sfintelor minuni.

În vuietul ce‑I respira mocirla,

Cu iad de furii, întinzând colindul,

Doar ochii lui Iisus plângeau de mila

Acelor ce se desfătau lovindu‑L!

Nu‑I cunoșteau prigonitorii plânsul...

Se îmbulzeau hulind Dumnezeirea,

Din ochii blânzi, prin care nepătrunsul

Lua drept semn al bunătății Răstignirea!

Poemul inedit „Ochii lui Iisus,” de Pan. M. Vizirescu, scris în 1954 la Slatina, surprinde tema suferinței divine și a sacrificiului sublim. Inspirat de tabloul lui El Greco „Iisus ducându‑Și Crucea”, Vizirescu își imaginează parcursul lui Hristos către Golgota, dar, mai ales, ochii Săi - simbol al iubirii și resemnării în fața urii și a violenței umane. Vom analiza fiecare strofă pentru a înțelege mai bine dimensiunea cristică și semnificațiile profunde pe care le explorează.

 „Ierusalimul se vărsa pe uliți...”

Vizirescu deschide poemul prin imaginea Ierusalimului revărsat pe străzi, unde „forfoteli sălbatice de ură” exprimă atmosfera tensionată și ostilă. Oamenii, impulsionați de ură și fanatism, „ocheau vrăjmaș” o „făptură cea mai pură” - pe Iisus, întruchipare a inocenței și iubirii divine. Aici, poetul sugerează contrastul între puritatea lui Hristos și mocirla morală a lumii înconjurătoare.

„Slăbit, Iisus urca printre mulțime...”

Iisus este văzut ca o ființă slăbită fizic, dar puternică spiritual, purtând crucea cu o încredere tăcută, în ciuda întunericului ce „se‑nghesuia” să‑I „stingă‑n ochi luminile iubirii”. Această imagine a ochilor luminați de iubire, în fața urii, amplifică ideea sacrificiului, indicând că Iisus nu Se lasă întunecat de mulțime. Aici, lumina simbolizează atât iubirea divină, cât și răspunsul său plin de compasiune.

„Ci El căta duios la fiecare...”

Această strofă captează esența resemnării divine: Iisus, chiar lovit și hulit, zâmbește „la mâna ce‑I lovea obrazul”. Vizirescu introduce aici un paradox intens: durerea este intercalată cu „extazul” resemnării divine, o resemnare ce transcende suferința fizică. Acest vers este un moment central al poemului, în care se conturează imaginea unui „Împărat în zdrențe și ocară”, nobil în atitudinea sa, purtând coroana de spini ca o expresie a iubirii divine.

 „Privea spre Cer și nu știai de Cerul...”

În această strofă, poetul explorează relația dintre ochii lui Iisus și cer. Aici, cerul nu mai este doar deasupra, ci „în ochii‑I buni”, contopindu‑se cu divinitatea interioară a lui Iisus. „Misterul” se limpezește prin această privire senină, transformând momentul răstignirii într‑un act de revelație, unde bunătatea și miracolul se manifestă dincolo de durere.

 „În vuietul ce‑l respira mocirla...”

Aici, „mocirla” simbolizează corupția și păcătoșenia umanității. În contrast cu vuietul infernal și plăcerea de a‑L lovi, ochii lui Iisus „plângeau de mila” persecutorilor Săi. Lacrimile lui Iisus exprimă compasiunea pentru cei care „se desfătau lovindu‑L”, o iubire necondiționată care își păstrează puritatea în fața brutalității.

„Nu‑I cunoșteau prigonitorii plânsul...”

În final, poetul subliniază orbirea morală a prigonitorilor, care nu pot înțelege lacrimile de compasiune ale lui Hristos. „Ochii blânzi” exprimă o iubire profundă și o acceptare a destinului, în timp ce „nepătrunsul” ia forma unui semn al „bunătății Răstignirea”, transfigurând suferința într‑un act suprem de iubire și iertare.

Concluzie

Pan. M. Vizirescu, în calitate de ultimul gândirist, dă naștere unui poem de o intensitate emoțională și spirituală extraordinară. Prin „Ochii lui Iisus” el ne oferă o viziune asupra unui Hristos care Își acceptă suferința nu ca pe o povară, ci ca pe o cale de împlinire divină. Versuri precum „Doar ochii lui Iisus plângeau de mila/ Acelor ce se desfătau lovindu‑L” sunt fundamentale, întrucât redau esența mesajului cristic - iubirea necondiționată și mila față de umanitate. Vizirescu reușește astfel să creeze o veritabilă „anatomie” a suferinței divine, captând un moment de sacrificiu absolut, transformat în expresia supremă a iubirii și bunătății dumnezeiești.