Volumul lui Dumitru Nicodim Romar, El Ojo de Dios. Carte de recunoștință (Editura Creator, Brașov, 2022), accentuează racordarea la inefabilul energiilor divine, cu toate stările pozitive care decurg de aici.
POEZIE: Cristian Muntean
RITUAL MATINAL
mi-am revăzut chipul în oglindă
ca-n fiecare dimineaţă înainte de a-mi bea
cafeaua cu lapte rece ca-ntr-un ritual
matinal de dezgropat morţii
într-o oglindă deformată cel mai greu este
să te recunoşti din mulţimea de distorsiuni
cărora nu le mai dai bineţe chiar şi atunci
când te ciupesc de mână ca să-ţi amintească
că eşti viu
am revăzut în oglindă o fiinţă fără chip
ce se afunda într-un drum lung care nu
ducea lipsă de oglindiri însufleţind vizibilul
într-un colaj de chipuri ce pornea de demult
de la strămoșii mei necunoscuţi până la părinţii
ce-mi zâmbeau cu o complicitate ce mi-a
adus aminte de propria moarte
înăuntrul chipului pe care nu-l mai sesizam
ca prezenţă erau pavate străzile copilăriei
luminate ca de sărbătoare
când morţii privesc pe gaura cheii
timpul
PAUZĂ DE RESPIRAȚIE
înaintam greu prin acele tăceri
ce adânceau tunelul ce le scotea la lumină
sunt aproape albe cuvintele acestea
îmi şoptea bătrânul
în timp ce drumul prin tunel îmi scotea
la lumină o multitudine de culori interioare
semn al amintirilor ce încă îmi dădeau târcoale
prin diferite forme ce au început să prindă
contur de oameni cât o orchestră
ce-şi acordă instrumentele
cântând o partitură doar de ei ştiută
cuvintele bătrânului au devenit galbene
s-au topit precum ceara de la faţa focului
înălţând în văzduh văpaie
fiecare timp are un alt înţeles
să facem o pauză de respiraţie
îmi şopti bătrânul
culegând culori din sufletele oamenilor
orchestră
APOCALIPSELE SUNT PERSONALE
apocalipsele sunt personale
îmi spuneai la începutul acela de toamnă
când lăsasem în urmă marea
cu toate ale sale
în definitiv fiecare ne trăim
apocalipsa personală la timpul său
navigând prin viaţă
cu propriile pânze şi propriul colac de salvare
nu-mi mai aduc aminte de când n-am
mai văzut fete sărind coarda în faţa blocului
sau băieţi jucând fotbal pe străzile pustii
totul a devenit mecanizat precum
sufletele noastre
nu mai aleargă nimeni după fluturi
pentru insectar
sau să culeagă castane pentru şcoală
apocalipsele sunt personale îmi spuneai
pentru că refac răsăritul fiinţei ce moare
în timp mai e speranţă îţi spuneam
alergând spre şcoală
să joc lapte gros cu băieţii
TIMPURI BANALE
apăruseră nişte timpuri banale la orizont
totul începea cu sfârşitul
şi revenea prin repetiţie în acelaşi loc
nişte timpuri cu susul în jos
limbile tehnice luaseră locul limbilor vechi
se vorbea despre civilizaţie
dar totul era dus pe apa sâmbetei nu mai
vorbea nimeni de
moarte bună
totul era mort în suflet
înainte de a se naşte
timpul devenise înverşunat
pe viaţa care nu dădea semne
de bună purtare
apăruseră nişte timpuri cât se poate
de banale
limbile vechi ne făceau atenţi
cu limbă de moarte
Și A FOST SEARĂ ŞI A FOST DIMINEAŢĂ
şi a fost seară şi a fost dimineaţă
când mi-am descoperit conturul feţei
în oglinda ce-o moştenisem de la mama
cum se uita la mine chiorâş
căutându-mi coşurile ce mi-ar fi amintit
de adolescenţa rebelă
morţilor li se acoperă oglinzile din casă
nu-şi mai pot vedea feţele din afară
încep să le cunoască pe cele dinlăuntru
și a fost seară şi a fost dimineaţă
bâjbâiam prin întunericul oglinzii
cu pofta dezgolită a prunciei
îi căutam pe ai mei înşiruiţi în amintiri
îi port mereu la brelocul cu chei
ce atârnă de uşa de la intrare
ca să fiu gata de orice plecare
acum văd ca prin oglindă în ghicitură
încă n-a venit vremea să văd faţă către faţă
oglinda moştenită de la mama
îmi zâmbeşte tăcută
şi a fost seară şi a fost dimineaţă