Fragment dintr-un viitor roman: Alb

Nu era măzăriche, cum crezuse la început. Ningea, dar cu boabe de grâu!

Întinse mâna ca să simtă atingerea rece a ninsorii și palma i se umplu de căldura înmiresmată a grâului. Auzi apoi răpăitul boabelor pe acoperișuri. Ningea peste tot, blând, ca într-o zi de iarnă ce nimerise în plină vară.

Mai erau câteva zile până să înceapă secerișul. Uite însă că grâul nu-i mai așteptase pe oameni să-l culeagă de pe câmp și să-l aducă acasă, venea el singur, gata secerat și treierat, nămețind drumurile și casele.

Emilian Crivăț ar fi vrut să se bucure, dar îi era frică. Văzând atât de mult grâu curgând de sus, îi venea să chiuie de bucurie. Se uita, însă, fără să vrea, cu ochi înfricoșați la această ninsoare nemaiîntâlnită, și chiotul îi rămânea în gât.

După asta, ca și cum o luase razna numele său, ieșind din certificatul de naștere și lățindu-se peste întregul sat, boabele de grâu își pierdură cumpătul, repezindu-se în rafale zgomotoase spre pământ. Vedeai copaci nimerind în vârtejuri de ninsoare, rotindu-se, fără să pricepi cum, odată cu ele, dar păstrându-și rădăcinile înfipte în pământ.

Ningea viscolit și ziua lungă de vară se micșorase cât o zi de iarnă, ghemuindu-se toată în capătul uliței, unde câțiva copii se dădeau cu sania la vale pe un derdeluș de grâu.

Ce păcat, își zise Emilian Crivăț privindu-i, că nu pot face oameni de zăpadă! Adică de grâu, se corectă el în gând, și încercă să-și închipuie cum ar fi fost dacă veneau și paiele, tot așa, singure acasă. Sau poate că aduse de vântul care spulbera ninsoarea. N-avea nici un fel de importanță cum. Cei mici ar fi putut să se joace, înălțând, de-o parte și de alta a drumului, oameni de paie!

Emilian renunță, însă, imediat la un astfel de gând. Se putea întâmpla ca oamenii de paie să ceară o parte din grâul căzut din cer pentru ei. Deși ninsoarea nu dădea semne să se oprească prea curând, pe Emilian îl speria o asemenea perspectivă. Cu toate că ninsese mult - erau pline drumurile și curțile caselor de troiene și se așterneau noi și noi straturi de grâu în continuare, acoperind, cât vedeai cu ochii, colinele din preajma satului și depărtările, Crivăț se posomorî și spuse: Asta înseamnă să ne rămână nouă mai puțin!

Fără oameni de paie! vru el să strige din dreptul porții la cei mici, dar o pală de vânt îl împiedică să deschidă gura și-l împinse ca pe o păpușă de cârpă într-un nămete. Căzu cu fața spre cer, adică spre grâul ce se năpustea din văzduh, îngropând satul aproape cu totul. Avea să-l îngroape și pe el în scurt timp, dacă nu se ridica iute de jos și nu punea mâna pe lopată ca să îndepărteze troienele din dreptul porții, dar nu azvârlindu-le, cum făcea cu zăpada, în șosea, unde le tocau roțile camioanelor, ci dincoace de gard, în curte, după care, când se potolea urgia, punându-le în saci, iar sacii, în magazie. Cei pe care nu-i suia în sanie, pornind peste câteva zile cu ei la moară, căci până la primăvară, credea el, numai cu sania se putea umbla dintr-o localitate în alta, adică din satul lor până la Toporu, unde se găsea cea mai bună moară de grâu din întregul ținut.

Nu se ocupase de nimic, adică nici de secerat, nici de treierat, nici de adus recolta acasă, venise ea singură, sub formă de măzăriche galbenă, potopind satul. Și venea mai departe. Iar lui nu-i trecuse bucuria de mai devreme. Și nici frica.

Singurii care se bucurau cu adevărat erau copiii. Urma să se întunece curând cu toate că era mijlocul verii, afară își făcea mendrele o zi puțintică de iarnă, și ei alergau veseli prin ninsoare fără nici o intenție de a se da duși de pe derdeluș.

Cum de nu s-o fi gândit? se pomeni Emilian Crivăț întrebându-se. Să treacă pe la moară mai întâi și apoi să vină gata măcinat acasă, zise el mai departe.

Își pusese întrebarea doar în legătură cu grâul lui, dar gândul i se duse în tot satul, obligându-i numele să se înapoieze în curtea din care plecase, iar de aici, în certificatul de naștere, moment în care viscolul se opri, oprindu-se odată cu el și ninsoarea. Cea de până atunci, pentru că începu, aproape în același timp, alta. Albă, la fel de albă ca zăpada.
În loc de grâu, ningea peste casa lui Emilian Crivăț cu făină.

Când se uită însă mai atent, văzu că se albiseră și celelalte case. Li se întâmpla, spre uluirea lui, tuturor ceea ce-și dorise numai pentru el!
Pădurea din marginea satului se trezi dintr-odată înflorită. Doar că nu venea parfum de flori de nicăieri. Și nu mirosea nici a var stins, deși drumurile și câmpul din jur păreau proaspăt văruite.

Era ca și cum toate, dar toate femeile de pe lume, nu doar cele de acolo din sat, se pregăteau să frământe pâine și începuseră cu cernutul făinii. Numai că se strânseseră într-o margine a cerului, dacă nu cumva chiar în centrul lui - din cauza desimii ninsorii nu se putea desluși nimic de jos, și făina pe care ele o cerneau cădea toată pe pământ!

Veselia copiilor de pe uliță era în continuare la fel de mare. Însă ei erau acum albi din cap până-n picioare. Le erau albe și mâinile, și fețele, de ziceai că sunt făcuți din hârtie! Dacă nu cumva și mai rău, c-au ajuns, în timp ce se dădeau cu sania, cu toții oameni bătrâni!

Și lui Emilian Crivăț i se albiseră obrajii și părul. Mâinile la fel. Dar de la sacii cu făină, pe care adormise, taman când se apropia căruța de sat. Fusese înghesuială mare la moara din Toporu, unde dusese ultimii saci cu grâu din vara trecută să-i macine. Îi venise rândul după o zi și-o noapte de așteptat. Tot încercase să rămână treaz, dar oboseala și legănatul căruței îl răzbiseră până la urmă.

Cum știau să ajungă singuri acasă, caii opriră unde trebuie. Bărbatul sări din căruță buimac, dând cu ochii de nevastă-sa, ce-l aștepta în fața porții.
- Ce s-a întâmplat cu tine? întrebă femeia când îl văzu.
- Nimic! Ce să se întâmple? răspunse el, încă somnoros.
- Stai să-ți aduc o oglindă să te vezi, râse nevasta. Ai părul alb. Și ți-au albit....

Emilian se întristă brusc. Sprijinindu-se cu mâna de loitra căruței, ca să nu cadă, bolborosi cu vocea sugrumată de spaimă:
- Adică e aievea? N-am visat?!