„Limba română este așa de frumoasă, încât merită să îi fac și eu câteva rochii...”

Stabilit în Canada, în anii ‘70 ai veacului trecut, și hirotonit acolo preot, Dumitru Ichim este unul dintre importanții poeți ai literaturii române. A avut mereu dublă vocație: slujitor la altar și promotor al culturii române între românii din diasporă. Criticul Aurel Sasu consideră că exilul nu a alterat cu nimic scrisul său de influență religioasă, ci dimpotrivă, „tot ce a scris Dumitru Ichim după 1975 stă sub semnul nostalgiei sacrului”.

Credeţi că destinul dvs. literar ar fi fost altul (mai bun) dacă aţi fi rămas în România?

Dumitru Ichim: Este greu de precizat și făcut asumpții cu privire la lucruri care țin numai de atotștiința lui Dumnezeu. Destinul unui om este unul dintre acestea. Sunt împăcat cu alegerile mele fără să cred, totuși, că au fost cele mai bune, de fiecare dată. Mi s-au părut cele mai bune în momentul acela și nu le regret. Un lucru vi-l pot spune cu certitudine: în țară sau în afara ei, oriunde m-aș fi aflat aș fi scris poezie. Aici nu e vorba de vreo alegere. E un modus vivendi.

După căderea comunismului, în 1989, aţi fost tentat să vă reîntoarceţi în ţară?

Nu numai că am încercat, dar am și ajuns în țară, după căderea comunismului. Am revenit în țară în 1991 și mi-am regăsit vechii prieteni cu bucurie, însă am avut senzația că, din moment ce familia mea era de acum în altă parte, nu mai aparțin întru totul acestor meleaguri... Uneori, țara poate fi înțeleasă ca o limbă și acasă este unde sunt prietenii și familia.

În Canada trăiesc de zeci de ani într-o comunitate unde se vorbește românește pe stradă. Revenit în țară, m-am simțit ca în basmul Tinerețe fără bătrânețe..., unde nu mai era nimic cum lăsasem, nici măcar livada părintească. Și am înțeles că, deși inima mea rămâne aici, locul meu este lângă familia mea și mica mea Românie din Canada. Dorul de țară e un dor care nu trece niciodată, cum nu trece dorul de părinți. Ajungi, însă, să te împaci cu el, să poți trăi cu el. 

Ce visuri şi aşteptări aţi avut la debut? Trăgând linie, după atâtea cărţi publicate, ce sentiment aveţi?

Visuri am avut de când mă știu și mai am încă destule. E mai ușor să vă vorbesc despre visurile mele decât despre ceea ce s-a întâmplat în realitate sau despre neajunsuri. Așteptări însă nu am avut, sau dacă au fost cumva așteptări le-am transformat în visuri pentru a nu mă dezice de vorba românească „să nu ai așteptări ca să nu fii dezamăgit”. Am început să scriu pentru a mă exprima pe mine însumi în această lume prozaică, am început să scriu pentru că iubeam, am început să scriu ca să nu plâng, am început să scriu pentru că limba română este așa de frumoasă, încât merită să îi fac și eu câteva rochii, am început să îi scriu Lui însuși Dumnezeu atunci când iubirea mea de om pentru om s-a transformat în iubirea mea de om pentru Dumnezeu. Toate acestea la un loc, fără ca ordinea să fie neapărat cronologică, sau poate fi considerată cronologică dacă inima are tempo-ul ei și ordinea ei în lucruri și în lume. Nu o să trag linie, însă vă pot spune că sentimentul pe care îl am privindu-mi cărțile publicate, așezate în bibliotecă, este același pe care îl am când îmi privesc copiii adunați de sărbători acasă, în jurul mesei.

Din 1990 încoace a început să se scrie multă literatură religioasă la noi. Cum vi se pare aceasta?

Mi se pare un lucru bun, firește, că se scrie multă literatură religioasă. Se scria și înainte, dar nu era așa vizibilă, nu se putea. Sau poate o scriau martirii din comunism cu sângele lor prin temnițele Aiudului, iar acele poezii nevăzute de noi rămân în Cartea Lui.

M-am gândit adesea că poezia religioasă nu ar trebui supusă exigențelor criticii literare sau comparațiilor cu alte poezii religioase de aceeași factură tocmai pentru că ele nu intră într-o concurență a minții, a prozodiei, a conceptului, ci într-o horă a inimii, ca mâinile împreunate la rugăciune, ca glasurile înmănuncheate la Liturghie care este coliturghisire.

La rigoare, putem desigur să facem comparații, să apreciem corect valoarea literară a poeziei ca poezie, să îl aducem și noi pe Voiculescu față cu alți poeți religioși ai lumii... Dar recomand această atitudine ușor binevoitoare față de poezia-jertfă care este poezia religioasă.

În ce fel păstrați legătura cu oamenii de cultură din țară?

În primul rând sunt prezent în librăriile și publicațiile din țară, sau prin interviuri radio sau TV. Mijloacele moderne de comunicații îmi înlesnesc enorm legăturile prin internet. Am conturi în rețele de socializare (azi firul de internet despică mările ca Moise), în care sunt foarte activ, realizându-mi astfel și o parte din corespondență cu scriitori, oameni de cultură și artiști din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Am, de asemenea, convorbiri la telefon. De zeci de ani, avem în Kitchener un cenaclu literar care se numea „Muntele Măslinilor”, apoi, după înveșnicirea soției, a căpătat numele de „Florica Bațu Ichim”, care are loc o dată pe lună în sala Centrului Cultural Românesc „Banatul”, la care am avut printre oaspeți din Canada și Statele Unite și scriitori veniți din țară. Printre alte activități ale acestui cenaclu este și Festivalul Eminescu, care a devenit o tradiție de câțiva ani ca o contracarare a așa-zisei Zile a Culturii.

Mihai Eminescu a fost ziditor de limbă și cultură românească. În România a devenit o modă obscenă de a banaliza orice activitate prin acordarea unei zile: Ziua Culturii, Ziua Sărutului, Ziua Strănutului etc. Nu e nimic rău de a avea o Zi a Culturii, e un fapt lăudabil, dar oare acest mare român și poet nu ar fi meritat - de ce nu? - o Zi Eminescu? De aceea, în semn de omagiu, în fiecare an organizăm în prima duminică după 15 ianuarie Festivalul Eminescu. Nu este numai un nume pompos, ci un spectacol care a devenit o tradiție prin participarea cenaclului literar, a unor personalități locale sau invitați din alte orașe, a elevilor de la cele trei școli de limbă română (a nu se confunda cu școli duminicale, ci înregistrate la stat), plus a membrilor corului bisericesc. Și pentru că tot vorbim de legături cu oamenii de cultură din țară, sunt implicat, de ani și ani de zile, în calitate de director, în organizarea Săptămânii Internaționale de Cultură de la Câmpul Românesc, din Hamilton, Ontario, în a doua săptămână din iulie, anul acesta având loc cea de-a 50-a ediție, fiecare ediție sărbătorind o personalitate a culturii românești. Anul acesta l-am sărbătorit pe George Coșbuc, iar în anii trecuți pe Lucian Blaga, Constantin Brâncoveanu... Timp de o săptămână, în fiecare seară, avem trei conferințe, ziua mese rotunde pe diferite teme, excursii la Cascada Niagara și alte puncte turistice. De fiecare dată printre conferențiari am avut profesori universitari din România, Republica Moldova și alte universități de pe continentul american.

Ați realizat împreună cu soția dvs., poeta Florica Bațu Ichim, emisiuni culturale la Canalul de Televiziune 4 din Kitchener, Ontario, ați contribuit esențial la înfiinţarea Centrului Cultural Românesc din același oraș și la zidirea din temelie a unei frumoase biserici. În general, ați organizat tot felul de acțiuni cultural-spirituale pentru românii din Canada. Sunt roadele pe măsura zbaterii?

Pe lângă activitățile religioase, împreună cu scriitoarea Florica Bațu Ichim, am fost implicați activ în promovarea culturii românești în afara țării. Printre altele am organizat și condus emisiunile culturale la Canalul 4 de TV din Kitchener, în mod voluntar. Din partea televiziunii aveam aparatura de filmat și studioul, dar noi trebuia să organizăm absolut tot ce se cere la o emisiune profesionistă. Emisiunea era transmisă la două săptămâni sub numele de Romanian Kaleidoscope și cuprindea, pe lângă știri, dansuri populare, interviuri, dezbateri, prezentări pe diferite teme, implicarea talentelor locale și diferite filme în franceză, engleză și română. Era pe vremea când mâna Securității devenise tot mai agresivă prin infiltrații ei și la ultimatumul „ori popă, ori actor” am răspuns că voi rămâne și popă și actor, dar după câțiva ani, scârbit de tacticile comuniste de a pune mâna pe emisiune, am închis cu demnitate un capitol fructuos al activității noastre, în semn de protest, după o muncă gratuită și istovitoare de zece ani.

L-ați avut îndrumător al tezei de doctorat pe părintele profesor Dumitru Stăniloae. Ce amintiri despre marele teolog păstrați în inimă?

„Nu folosi cuvinte prea mari pentru orice subiect”, ne învăța CS Lewis. „Nu spune într-un mod infinit când poți folosi foarte, altfel n-o să mai ai cuvinte când vei dori să vorbești despre ceva cu adevărat infinit.” Pentru mine întâlnirea cu Stăniloae ca dascăl a fost punctul crucial în viața mea, de aceea toate superlativele mele de recunoștință ce le datorez acestui om își au genuinul caratelor autentice. Întotdeauna am evitat să mă prezint cine sunt folosind numele ilustre pe care le-am cunoscut, deși, cu toată smerenia, Dumnezeu m-a învrednicit să cunosc oameni care au însemnat ceva în ce numim temelia spirituală a unui neam. Și aici voi folosi cuvântul infinit pentru recunoștința ce i-o păstrez părintelui Stăniloae. Despre amintirile ce mă leagă voi vorbi cu altă ocazie, aici mă voi opri la momentul de răscruce, aș zice de „convertire”. Voi încerca să fiu scurt. Prin anul II de seminar am avut o criză religioasă. Citisem tot ce-mi cădea în mână împotriva religiei și eram în căutarea adevărului. Am avut noroc la seminar să-l am ca profesor pe actualul acad. prof. univ. dr. Mircea Păcurariu, care a observat zbuciumul meu sufletesc și la fiecare oră, cu zâmbetul pe față, îmi răspundea la dogmele „științifice” ale ateismului. Am terminat seminarul, am absolvit teologia, ajunsesem să cunosc toate argumentele teologiei despre existența lui Dumnezeu... Nu îmi pierdusem credința, dar se uscase. În timpul facultății m-am apucat și am făcut liceul la fără frecvență cu gândul să pot da examenul la filosofie, și... povestea e lungă, am ajuns să mă număr printre cei admiși la doctorat și, evident, la catedra părintelui Stăniloae. A fost o revelație! A reușit să-mi topească îndoielile, să-mi limpezească sufletul și să renască în mine puritatea copilului. Preda numai la doctorat, iar numărul la catedra lui era foarte limitat. Pentru toți, Stăniloae a fost teologul, cărturarul, traducătorul. Dar pentru mine, dincolo de acestea a fost sfântul - cea mai mare minune a lui fiind că m-a înviat. Era de o smerenie fenomenală și, iubind și poezia, era la punct cu literatura universală, iar în casa lui ne întâlneam, găzduiți de Lidia Stăniloae, autoare a mai multor cărți, poeți, scriitori și artiști. S-a aplecat cu atenție și asupra poeziilor mele, volumul de debut De unde începe omul, 1970, plasându-se în sfera de gândire a cursurilor lui. Ca să-mi formez un... ­Weltanschaung, mi-a făcut rost de o bursă internațională la Princeton, New Jersey.

Ați fost primul care a scris în limba română poeme haiku și tanka. Cu timpul, ați ajuns să scrieți poeme și volume dense, lungi. Ce resorturi interioare v-au făcut să schimbați paradigma?

Poate că ești mai riguros atunci când ești mai tânăr și un pic mai relaxat cu timpul. Tinerețea este a experimentelor, este știut, apoi timpul îți indică clar, cu limbile ceasului chiar și cu precizie elvețiană, ceea ce este important: să spui ceea ce vrei să spui, nu trebuie să fii legat de o anume formă fixă a cuvântului și, în particular, a poeziei. În poezie, ca și în viață! Nu ați observat că foștii părinți riguroși devin mai înțelegători ca bunici, că oamenii devin mai deschiși la suflet cu trecerea anilor? Cred că poezia este o limbă și are ca țară proprie și propria inimă. Această limbă, acest limbaj trebuie adaptat stărilor interioare. Am scris întotdeauna între granițele acestei țări, după legile ei interne. Țara inimii pe care nu am părăsit-o niciodată. Pot aborda din nou, oricând, orice gen de poezie fix, de curând am scris o serie de sonete, așa cum vă spuneam, eu am o cronologie a inimii, nu e fixată de curgerea timpului exterior.

Considerați o șansă sau o piedică pentru autorii începători ușurința de a publica imediat pe internet?

Nu e nici cu adevărat o șansă, dar nici o piedică nu e. Oferă, într-adevăr, vizibilitate, contact facil, am rămas uimit să văd cum e posibil ca un tip semianalfabet și răutăcios să poată aborda un profesor universitar, crezând că netul, lipsa văzutului îi conferă egalitate, suntem aici numai nume, fețe, nu persoane. Este nu o piedică, ci o capcană. Pentru că dreptul de copyright este cam printre ultimele legiferate în legile umanității. Dacă ar fi existat internetul acum 40 de ani cu greu l-am mai fi identificat pe Nichita.

Copiii mei când găseau o gărgăriță veneau sărind ­într-un picior, bucuroși: Uiteeee ce am găsit! Așa și cu cei care, bucuroși, împărtășesc repede cu noi ceea ce a născut sufletul lor sub prima rază de soare. Există un risc în orice frumusețe de prăpastie și abis. A byssos înseamnă „fără temei” la origine, dar eu cred și simt că temelia abisului o ține însuși Dumnezeu în palmă.

Pe primul raft de poezie

Preotul Dumitru Ichim s-a născut la 14 august 1944 în comuna Dărmăneşti, judeţul Bacău. Este poet, ­eseist şi prozator. A fost căsătorit cu poeta Florica Baţu (1945-2010) și au împreună șase copii. După obținerea licenței Institu­tului Teologic de grad universitar din Bucureşti (1969),  a făcut doctorat în teologie sub îndrumarea pro­fesorului Dumitru Stăniloae, apoi a fost bursier la Princeton, New Jersey (1972-1973). În 1974 a fost hirotonit preot al Parohiei „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Kitchener, Ontario (Canada). A colaborat la toate revistele importante de literatură din România, dar și la cele în limba română din Canada și Statele Unite ale Americii.

A debutat editorial cu volumul de poezii De unde începe omul (1970). Au urmat zeci de volume de poezie, proză, publicistică și teologie. Poezia sa a fost bine primită de critica literară, fiind un autor de prim raft al literaturii române. Este tradus în mai multe limbi străine.