Ordinea divină e Cuvântul

Poeţii sunt steaua vegherii pe cerul limbii române. Ei sunt restaurarea noastră prin cuvânt. Prin Eminescu, poezia se întoarce acasă, prin puterea vie a Cuvântului dintâi: Ordinea divină e Cuvântul. Urgenţa se impune fără drept de apel, întrucât nu e loc de amânare, ci de înrâurire şi de înrudire. Nimic nu pare să fie fără poezie, fără rugăciune: Adevărata ordine se întemeiază pe rugăciune, tot restul nu-i decât dezordine (Julien Green, Jurnal). Rugăciune înseamnă ordine, adunare a minţii, coborâre în inimă, iar şi iar, până te eliberezi de povara clipei. Nerăspândit, nerăzleţit, ci resorbit în tine însuţi, ca un verb la infinitiv, cum îl întâlnim în versetul eminescian, testamentar: Nu credeam să învăţ a muri vreodată. Nu putem schimba nici un cuvânt, cum nici o literă, fără riscul pierderii sensului.

Eminescu face trecerea de la litera moartă, inertă şi încremenită, ca o hieroglifă, la o rostire exemplară, prin poezie, ca formă aleasă de rugăciune. Actul scrierii e o lucrare a Duhului, arătându-ni-se, pe măsură ce rămâne nevăzut. De nepătruns e taina, şi tocmai de aceea se cuvine să nu o tulburăm din curiozitate. Ea rămâne pururi taină, cât timp nu o răvăşim prin deşertăciunea gândurilor noastre şubrede, şovăielnice. Toate, în vederea creşterii şi sporirii interioare, prin rostire vizionară, încât nici un cuvânt să nu ni se pară a fi rămas pe dinafară, în care fiecare suflet desăvârşeşte ceea ce nici o săvârşire nu ar cuteza, de a fi noi înşine: acum şi pururea!

Eminescu e veşnicul nostru început şi, în preajma sa fiind, nu vom obosi niciodată, întrucât creaţia sa consfinţeşte un temei, fiind ca aerul în respirarea Duhului, ca o chemare eroică, jertfitoare, metanoică. În orice clipă a vieţii noastre, în solitudine sau în devălmăşie, Eminescu ne însoţeşte şi ne şopteşte, cuvintele armonizându-şi ritmul, potolindu-şi stihia interioară, făcând să ne auzim în ecoul necuprinderii.

Eminescu e suprema încercare a Verbului de-a străbate, nesmintit, văzduhul înălţării prin iubire şi de a se supune, neclintit, prin coborâre, în abisul jertfei de sine, fiind conştient de harul puterii ce i s-a dat: Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar. Aşa i se arată, treimic şi simultan, înfiorată, dinamica Sfintei Treimi, unde nu e nici ierarhie şi nici succesiune: Din trei mişcări/ mişcarea lor se-adună/ Cu toţi în jur, toţi împrejur de sine/ Toţi împrejurul altor fac lumină/ Şi astfel din noapte/ s-a-nchegat lumine. 

Întâietate de rostire

Eminescu e întâietate de rostire, însumare şi încununare a zidirii neîntrerupte, iar metaforele sale configurează nucleul, matca izbăvirii, a mântuirii prin mărturisire şi nezăvorâre în sine. El nu ne dăruieşte timp, ci răstimp, el înveşniceşte clipa, înaripând prezentul: Patria vieţii e numai prezentul. A ne apropia de Eminescu e un act de bună îndrăznire. Pentru Eminescu actul creaţiei presupune prezenţa şi instanţa Creatorului, fiind o lucrare harică, o cuminecare treimică. Actul creaţiei înseamnă supunere şi ascultare, până Duhul coboară asupră-ne şi ne eliberează. Actul creaţiei, ca binecuvântare treimică, va fi confirmat, mai târziu, de I. D. Sârbu: să nu citesc nimic în jos, ci numai în sus, adică orice lectură să mă umilească, să mă facă puzderie. Cât timp scriu, suntem trei, când citesc, rămân singur (Scrisori către bunul Dumnezeu).

Orice abatere de la acest proiect iniţial înseamnă haos, dezordine, entropie. Tot ce prinde viaţă are drept cunună o împlinire, fie în natură, fie în persoană, având drept pricină iubirea. Prin actul creaţiei se face trecerea de la literă la duh. Între două clipe reversibile, prin conjuncţia şi, omul e supus unei ispitiri de putere, de substituire. În timp ce, treimic, prepoziţional şi adverbial, ni se dezvăluie Treimea Sfântă. Ea nu poate fi răsturnată, nici înjumătăţită, nefiind doime sau duală, nici compusă. Restul e tăcere, e muzică, e pictură, e literatură, sau ce vrem noi să fie. În Sfânta Treime nu există timp, adică succesiune. Nu există ierarhie, adică supunere. Aici e doar răsfrângere, fără oglindire. Aici nu e nimic compus, spun Sfinţii Părinţi, aici totul e simplu. Aici nu pot exista doi fără de al treilea.

Păcatul cel de moarte, pentru orice pământean, mi se pare a fi cel al substituirii. Neavând darul deosebirii, al discernerii, putinţa cunoaşterii celor înalte, ne alegem doar cu semne moarte, pe fragila pânză a închipuirii: Ciudat izvod e omul pe-a vremii ţesătură. A te substitui Creatorului e un act de răzvrătire şi de răzbunare, unul teribil, din care nu poţi ieşi teafăr. Tocmai de aceea ni se pare atât de simplă şi comodă punerea în ipoteză sau în paranteză a ceva ce nu suportă substituirea, înlocuirea, dislocarea, cum se întâmplă în Luceafărul eminescian.

Adevărul clipei

Răspunsul e în fiecare suflet, menit să întrevadă adevărul clipei, în neclintita limbă a veşniciei. Înfierea e darul lui Dumnezeu făgăduit omului, şi anume acela de a fi unici. Unicitatea e o calitate care nu se pierde, ci e confirmată prin înduhovnicire părintească. Urgenţa ne îndeamnă a ne întreba cum ajunge Eminescu la noţiunea de Părinte, cum se instituie sensul creaţiei, ca formă a vieţii fără moarte. Cuminţire şi înălţare, a fi parte, a da seamă asupra întregului, altfel, vom avea parte de zădărnicia oarbă: fărâme, efemeride, coji ale nimicului nimicitor: Numai dacă vremea ar sta locului, am putea vedea lămurit ce-i etern. Mirarea şi cutremurarea sunt calea nedezminţită spre înţelepciunea mântuitoare: Şi etern este tot ce este întotdeauna de faţă, în acest moment.

Treimic ni se dezvăluie Eminescu, smerit şi sever, într-un poem de admiraţie faţă de Shakespeare, pe care îl adoră, întrucât nu poate fi imitat. Actul creaţiei nu e unul de imitaţie şi nici de manieră, de-a ne orbi prin expresie, ci unul de înduhovnicire, de primire a Harului. Altfel, litera sucombă în literatură. Duhul însufleţeşte prin lucrare neîntreruptă, actualizând, prin smerenie, singura care ne apără pe noi de noi înşine: pe mine mie redă-mă! Rămânând parte, avem putinţa vederii Întregului, dăruindu-ne clipei, devenim cale, cu faţa întoarsă spre ceea ce pare că nu a fost şi totuşi e: El n-a fost pe când era, el e când nu e!

Fiind parte, rămânem întregi, cum se întâmplă la Sfânta Liturghie a Clipei, a sfinţirii şi a consfinţirii prin prezenţă, prin trăire şi întregire, uitare şi cuminecare. Rămânând în dihotomie, la mijloc de codru des, asistenţi cu delegaţie, suntem doar arsură, jăratec, văratec, fără întomnare, fără de rodire şi fără de întocmire.

Aşa se face că tot ce ne compune, fără a ne amesteca, e să discernem lăuntricul, rezonanţa, ecoul chemării interioare. Într-un singur vers ne e dat Eminescu, întreg, interogativ, sumativ, ca un infinitiv, care se cerne precum norii lungi pe şesuri, atingându-ne şi rămânând teferi, precum luceferi o să răsară iar, fără a pierde sau a adăuga ceva: Tu te-ntreabă, socoteşte/ Ş-ai s-auzi iarba cum creşte. Nici nu avem cum să realizăm cum devine act, lucrare a Duhului, chip al vederii, prin neaşteptatul verb al auzirii.

Eminescianitate

Viaţa e un dar de la Dumnezeu, mai mult decât ne putem închipui. Prin înrâurire a Duhului şi înrudire, prin darul înfierii, avem acces la părintescul Har al iubirii. Acestei virtuţi nu-i putem adăuga nimic şi nici să-i schimbăm ceva care să o devieze. Filiaţia e consfinţită prin actul înfierii, care e un act de iubire.

Poezia lui Eminescu e o asceză prin cuvinte. O receptăm şi îi recitim versetele, în gând sau în şoaptă, ca pe o rugăciune. O rostire în care se încunună, întrupată, făptura luminii. Nu poate fi ceva mai profund în contemplare, decât, pierzându-te pe tine, să te trezeşti cu veşnicia vie pe cale.

Orice om e o lume şi orice cuvânt o răscumpărare. Ceea ce pentru om înseamnă putere, de la Dumnezeu avem cu putinţă, ca făgăduinţă şi mângâiere. Aceasta e taina, ca răspuns la cum e cu putinţă ca ceva să fie. Ofrandă a rostirii fiind, ne vindecăm de străinătate, precum şi de stranietate, prin adecvare şi adeverire, prin atât de inefabila, consfinţită, eminescianitate.