„Poemele” Cerului, „poemele” Pământului

 „Unii /…/ visau în timpul somnului că sunt poeți. Se putea întâmpla să rămână așa și după ce se trezeau”, citim la un moment dat în volumul intitulat Poveștile cerului, poveștile pământului, apărut la Editura Rao în 2021, semnat de unul dintre cei mai importanți scriitori români contemporani, Ștefan Mitroi.

Parafrazând, am putea spune că prozatorul nu numai că a visat că este poet, dar că el este și a rămas poet toată viața, indiferent ce scrie - proză sau poezie, iar volumul amintit o demonstrează pe deplin.

În acesta se revelează o lume minunată, însă nu, nu este vorba de lumea noastră, nici de lumea în care a trăit/ trăiește autorul, ci lumea din inima lui, transformată de această inimă - care o rememorează - în metaforă. O lume-Poezie, am putea spune, dar nicidecum una idilică, chiar dacă rememorată/ văzută prin ochi de copil, are uneori și un aer idilic. Este o lume în care nostalgia după timpul trecut, dar mai ales după ființele dragi - mama (cea care „i-a ținut sufletul de mână” la intrarea în lume), tata (îmbrățișarea căruia „mirosea a grâu dat în pârgă”), bunicii (tataie Gheorghe), unchiul, casa părintească, prispa casei și chiar satul și oamenii lui -, totul pierdut în realitate, dar prezent în suflet pentru totdeauna, ei bine, această nostalgie, pe fond de durere, evident, transformă lumea într-un univers apropiat de basm. Nu degeaba autorul își intitulează culegerea de scurte texte, pu­blicate de-a lungul timpului în ziarul „Lumina”, Povești.

În ele, autorul povestește și se povestește, dar ceea ce ne-am așteptat să fie narațiune este, de fapt, un fel de cântec al unui trecut magic. În acest trecut, pentru copilul care trăia în permanentă magie, maldărul de grâu treierat vara, de exemplu, era ca o gârlă în care se afunda, iar malul ei era chiar vara următoare - adică o continuitate a unei lumi cu reguli, cu obiceiuri și tradiții care o conduceau spre veșnicia de care ne făcuse conștienți Lucian Blaga.

În universul lui Ștefan Mitroi, ca în poezie, ca în lumea poveștilor, ca în cea a copilăriei, adică, ab­s­tractul devine concret, ia forme și sensuri pe care omul obișnuit, adultul, nu le percepe. Aici, o căsuță „tremură”, zilele sunt „uituce” („se adună în grămadă și uneori sunt uituce”), un curcubeu mai mare îl ține de mână pe cel mic, așa cum mama își duce adesea copilul, curcubeul poate fi luat în odaia celui mic, pomii pot avea flori și iarna, iar unii chiar vorbesc - în limba „gutuiască”, de exemplu. În lumea poveștilor așadar (sau în imaginația bogată a adultului cu suflet de copil) se poate întâmpla ca prin sat să umble … nume („Trecea în fiecare zi câte un nume pe drum pentru că se năștea în fiecare zi câte un copil.”) Cel mai „umblăreț” era Ioana, cel cu care îi fusese botezată mama, cel mai frumos nume pesemne de vreme ce era făcut din miro­suri - precum cel de „iasomie”, de „hortensie”, de „anemone”, de „nalbă”, de „azalee”.

Întrebările care se nășteau atunci (și nu s-au epuizat niciodată) sunt tot ale copilului -  oricare copil fascinat de lumea în care trăiește, curios să știe multe - „de unde vine primăvara”, de pildă, sau „de unde vine toamna” și câte altele asemenea.

Și astfel, în această lume, își face loc mereu și mereu Poezia, adică acel mod de a vedea universul într-o înlănțuire de miracole. Și de ce nu? În basme cum se poate și pentru povestitorul Cerului și Pământului să nu se poată?

Se cunoaște proveniența teleormăneană a scriitorului, aceasta ducându-ne imediat cu gândul la Marin Preda. Dar satul lui Ștefan Mitroi nu mai amintește de cel al lui Preda, chiar dacă amândoi sunt născuți și crescuți în același „capăt de țară”. Acum, după mult timp de când fiecare dintre cei doi viitori scriitori își trăia copilăria, acum realitățile s-au spulberat, concretul s-a transformat în metaforă, iar mama ce va aduce pe lume prunc își satură foamea „cu un coltuc de lună înmuiat în Calea laptelui ce trecea pe acolo”. 

Din păcate, acum nimic nu mai e ca înainte, căci acum „umblă (doar) absențe de oameni prin odăi”, iar adultul întors acolo unde se născuse ar fi vrut să ciocnească un pahar de vin chiar și cu „absența tatei”. Peste tot, prin tot satul sunt numai „absențe”, iar ceea ce a rămas neschimbat pare a fi natura perenă, sunt „salcâmii ce tocmai înfloriseră, cerul deasupra salcâmilor și Carul Mare pe cer /…/ în dreptul absenței mamei”. Și mereu, mereu amintiți, în această viață pe care a trăit-o „înfășat în Lumina Învierii”, cei doi „stâlpi” (ca ai oricărui copil), mama (cea care l-a înfășat în Lumina Sfântă) și tatăl (pe care îl voia numit asemeni lui Dumnezeu). Numai că … acum … căutându-i în sat, el „împinge tăcerea la vale”, așa cum, în copilărie, ei îl împinseseră „la deal”. Și astfel, paradoxal, aceste „absențe” sunt mereu „prezente”, căci dăinuie în inimă și amintire.

Însă între copilul din lumea cu miracole și adultul ce le aduce spre neuitare s-a petrecut un timp și o „călătorie” („Călătoria prin viața mea cu viteza luminii”).

Când adastă în locul din care a plecat, „acasă”, adică „locul în care am venit pe lume”, cum explică (și nu întâmplător chiar „în dimineața zilei de naștere”), se simte „sfâșiat de dorința de a sta câteva ceasuri pe prispa casei unde s-a așezat mama înainte să mă nască”. „Sfâșierea” este și mai mare, căci „nu mai erau nici mama, nici prispa acolo”. Absența (inclusiv a ceea ce aparent ar fi avut o viață mai lungă - prispa, casa toată) va accentua „atât de multa singurătate” și, desigur, durerea pierderii celor dragi.

Peste toate - nostalgia pierderii copilăriei, compensată cu transformarea acelui timp și a acelei lumi într-un lung Poem - „al cerului” și „al pământului”.

Căci dacă, „la început, Dumnezeu a făcut Pământul”, iar apoi, a doua zi, „Cerurile”, pe acest Pământ și sub acest Cer a existat o „lume a lui” care, pentru adultul de astăzi, scriitorul Ștefan Mitroi, chiar dacă absentă la propriu, ea trăiește în Cuvânt, în Poveste.