POEZIE: Carmen Tania Grigore

Iertarea cea de toate zilele

consistența iertării

ca un diamant

sclipește în

adâncimea ochilor;

nu se știe când

dar cineva

picură rouă

peste rugăminți

și alungă insomniile

în pustietate,

sufletul se limpezește

ca un somn de prunci,

inima este o pasăre

întoarsă discret

în cuiburi orfane

În umbra cuvintelor

Învață-mă tu

cum să respir

aerul stătut al depărtării,

să-mi port fericirea

ca pe o năframă

de la o fereastră la alta

închipuindu-mi că undeva,

în umbra cuvintelor,

ochii tăi limpezesc

neputința de a mângâia

un răspuns

 Strigător la cer

urcăm și coborâm

pe trepte de oglindă,

vârstele noastre sunt

vitralii caleidoscopice

care se închid și deschid

în fel și chip;

uneori nu știm

dacă am experimentat

o fericire răvășită

sau doar am învățat

cum să risipim dorul

pe timp de noapte

și asta e o dilemă

pe care o merităm,

un fel de adaos incitant

la ziua de mâine

 Fluctuații

Uneori scrisul îmi alungă

unele amintiri afară din gând;

probabil himere stârnite-n ­pustiu

jinduiesc după nescrise întâmplări,

cândva sentimente

- acum devenite sedimente

de florile mărului!

Eu mă supun acestor fluctuații

nu protestez, dar fabulez

până dincolo de

orizontul sorții.

Introspecție

Dacă vrei să vorbim

te invit în foișorul de mătase,

m-am înveșmântat

într-un voal purpuriu

semn că trăiesc

o nouă versiune de

armonie solitară

putem incita la dialog

oameni din stradă

și pentru fiecare

putem improviza

în grabă

chestionare de

sinceritate

ar fi nedrept

să ne gândim doar la noi,

ar fi nedrept

să nu declanșăm

și altora

o stare de introspecție

senzuală

profundă și dureroasă;

în spațiul dintre

dragoste și prietenie

e loc pentru

multă tăinuire,

să știi

 Căutare

trec prin canioane

de proceduri eșuate,

simt umărul tău

lângă mine

dar fiecare

suntem

cu starea lui

de necesitate;

chipuri atemporale

vociferează

nedumerite

la întrecere cu niște

roiuri de ciori vehemente;

e un vacarm metalic

care tulbură

înalte mănăstiri;

destram cu privirea

ostilitatea

și-mi caut mai departe

tot mai departe

vârsta pierdută pe drum

 Privirea în sine

La țărmul mării, o femeie

devine din ce în ce
mai tristă;

auzit doar de ea,

un cântec de leagăn

nu-i dă pace!

Vorbește singură,

îngerul nu se lasă văzut,

cu evlavie se apleacă

să asculte pământul

atât de primitor

genunchilor ei

încât o învăluie

în rotocoale de tămâie!

Fiecare suflare

amplifică ecoul gângav,

pliurile timpului
se suprapun

în unghiuri diferite,

devin o carcasă

de anvelopă

care strivește

ceasul pierdut;

E singură 

dar -

dacă ar privi în sine

ar vedea cum

un altar de icoane

îi întărește inima