Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina › Educaţie și Cultură › Lumina literară şi artistică › Doina românească în patrimoniul UNESCO (2009)

Doina românească în patrimoniul UNESCO (2009)

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Lumina literară şi artistică
Un articol de: Pr. prof. dr. Vasile Gordon - 01 Octombrie 2026

Doina românească a fost inclusă în Lista patrimoniului cultural imaterial al umanității UNESCO la 2 octombrie 2009, ca recunoaș­tere a valorii ei unice în tezaurul spiritualității noastre.

Prin articolul de față, odată cu omagiul firesc de recunoștință față de strămoșii noștri care au zămislit acest gen poetico-liric de neasemuită frumusețe, totodată, față de toți cei care au promovat-o de-a lungul secolelor, dorim să facem un îndemn fraților preoți de la sate, mulți dintre ei foști studenți ai noștri, să includă în lista preocupărilor pastorale o cât mai bună promovare a ei, împreună cu susținerea la nivel local a tuturor valorilor tradiționale românești. Este, de fapt, ceea ce viitorii preoți învață la cursul de Teologie pastorală, pentru când vor sluji într-o comunitate: pe lângă împlinirea îndatoririlor liturgice și administrative, să se implice și în acțiuni socioculturale. Între altele, alcătuirea unui istoric al parohiei, integrat în istoricul localității. Să elaboreze, singuri sau în colaborare, o monografie a localității, în care un capitol să fie dedicat tradițiilor religioase și populare. Cu siguranță, între ele vor întâlni și doine, posibil unele foarte vechi, mai ales în satele de munte. În acest mod, vor urma exemplul remarcabil al unor preoți români din trecutul nu prea îndepărtat, care au cules și au salvat de la uitare sute de creații folclorice, odată cu alte nestemate ale tradițiilor locale, ca, de exemplu, Simion Florea Marian (1847-1907) în Bucovina, Ion Bârlea (1883-1969) în Maramureș sau Teodor Bălășel (1869-1914) în Oltenia.

Articolul de față, pentru a se încadra în limitele spațiului oferit de Redacție, conține mai degrabă semnalări decât analize detaliate, propriu-zis, dorindu-se a fi o invitație pentru confrații preoți, dar și pentru toți binevoitorii cititori ai „Ziarului Lumina”, să parcurgă singuri reperele bibliografice semnalate, atât cele tipărite, cât și cele în format electronic. Un studiu mai amplu dedicat doinei va fi publicat în primul număr al revistei „Glasul Bise­ricii”/2027, firește, cu analize dezvoltate și cu mai multe exemplificări.

Precizări necesare

Semnatarul prezentului articol așterne aceste rânduri în calitate de ascultător pasionat al doinelor, instrumentale și vocale, din toate zonele folclorice ale țării, totodată, de admirator al poeziilor ce poartă acest titlu, fără pretenții de specialist etnograf și muzicolog. Gândul de a scrie a plecat de la simțământul unei datorii pastoral-didactice și de la o realitate pe care oricine o poate vedea și auzi: folclorul nostru autentic este tot mai puțin prezent în viața conaționalilor noștri, fiind înlocuit, de ani buni, cu producții ce nu au nimic în comun cu sufletul românesc. Avem de-a face cu așa-numita muzică „etno”, cu pretenții de „muzică populară” și, mai trist, cu muzica manelelor zgomotoase, care au umplut mai peste tot țărișoara noastră, ajungând până și în satele izolate de la munte, în care sute de ani înaintașii noștri au păstrat, au transmis și au cultivat o cântare atât de frumoasă și plăcută. Iar doine mai auzim doar la concursurile de tradiții și folclor și, foarte rar, la anumite posturi de radio-tv cu emisiuni de folclor în grila de program.

Pledoaria de față nu pleacă de sus în jos, adică de la studiile de specialitate din insti­tuțiile de profil, ci de la firul ierbii, de jos în sus: de la doinele ascultate în copilărie, fie vocale, de la mama mea și, mai apoi, de la sătenii vârstnici, fie instrumentale, auzite de la ciobanii doinind din frunză, din fluier, din caval sau fluierând cu buzele. În decursul vieții, pasiunea și admirația pentru doinele unor interpreți consacrați a crescut mereu, mai ales în ultimii 15-20 de ani. Dacă nu zilnic, cel puțin săptămânal ascult cu mare bucurie doine variate, din toate zonele țării. Desigur, nu vorbim aici de piesele din tezaurul arhaic, pentru care doina a fost înscrisă pe Lista UNESCO, ci de cele care se cântă astăzi cu acompaniamentul orchestrelor.

Includerea doinei în Lista patrimoniului imaterial

Orice român, de la țăranul simplu la academicianul doct, trebuie să fie mândru de acest eveniment cu totul aparte, pe care în ziua de 2 octombrie a fiecărui an îl celebrăm: primirea doinei românești în cel mai înalt for cultural internațional, UNESCO. Preoții, în mod deosebit, pentru că ei, la nivel local, dispun de autoritate unică, având și cele mai eficiente mijloace de promovare a ei.

Într-o discuție recentă cu director acad. Sabina Ispas, în biroul-muzeu al Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”, ea însăși fiică de preot, la întrebarea mea „Ce pot face preoții pentru promovarea doinei, inclusă, iată, în Lista patrimoniului imaterial al umanității?”, mi-a răspuns spontan: „O, foarte multe! Nimeni nu poate atât de multe ca ei!” Apoi, am dialogat concret asupra acțiunilor practice, bazate pe experiența domniei-sale de cercetător, dar și pe a subsemnatului, ca fiu de țăran, apoi culegător pentru Monografia satului natal („Lunca - Frij. Monografie istorică, lingvistică și socioculturală”, Ed. Renașterea, 2025, 453 p. format A4). Anume:

  •  Întâi, ca om de cultură, orice preot trebuie să cunoască, măcar în linii mari, genurile folclorului autentic, cu precădere din zona etnografică în care s-a născut, totodată, din zona în care păstorește. Astfel, va ști care sunt și doinele specifice, interpreții mai vechi și mai noi, unii dintre ei profesioniști consacrați;
  • Să cunoască rațiunile perfect întemeiate pentru care Doina, ritualul Călușului, Colindul în ceată bărbătească etc. au fost primite în Lista patrimoniului imaterial;
  • Să conștientizeze faptul că încă mai sunt bătrâni pe la sate de la care poate culege piese ale folclorului autentic, inclusiv doine, pe care să le includă în Monografia localității, în ideea că poate coordona sau colabora la o astfel de lucrare;
  • De asemenea, în programul de catehizare al copiilor și adulților, poate trata și o temă de genul: „Culegerea, conservarea și promovarea tradițiilor locale”;
  • În sfârșit, privind doinele românești în accepțiunea mai largă a genului, ar fi de dorit să popularizeze pe platformele online (Facebook etc.) câte o doină din repertoriul de acum al unor interpreți zonali (fără a exclude piese atractive din alte zone ale țării), chiar dacă este interpretată în acompaniament de orchestră, așa cum și alți membri ai comunității postează cântece și jocuri din repertoriul folcloric general.

Referitor la rațiunile justificate ale includerii doinei în Patrimoniul imaterial al umanității, în 2 octombrie 2009, e util să știm că evenimentul s-a produs în cadrul celei de-a patra sesiuni a Comitetului Interguvernamental al UNESCO, desfășurată în orașul Abu Dhabi, capitala Emiratelor Arabe Unite. Dosarul a fost pregătit și depus, cu un an înainte, de Ministerul Culturii și Cultelor din România, dosar ce poate fi consultat la Institutul Național al Patrimoniului, dar și pe pagina oficială „UNESCO Intangible Cultural Heritage” (https://ich.u­nesco.org/en/RL/ doina-00192). Desigur, doritorii de mai mult, în special cercetătorii, au o gamă largă de surse bibliografice pentru documentare. Pentru preoții care fac primul pas în studierea doinei arhaice românești, de mare utilitate este materialul concentrat în filmulețul de 13 minute realizat în anul 2008 de Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” (https://www.unesco.org /archives/ multimedia/document-356). Acest film este parte a dosarului despre care am pomenit și include peste douăzeci de exemplificări ale pieselor arhaice, cu interpreți vocali și instrumentali (fluier și caval) din două zone istorice ale doinei: Maramureș (Târgu Lăpuș) și Oltenia (în special, Dolj și Gorj).

Definiții și etimologii

Un pas important pentru înțelegerea doinei ca gen muzical distinct îl reprezintă definițiile, explicațiile etimologice și cunoașterea diferen­țelor dintre doina arhaică și doinele cântate în secolele XX-XXI.

Definițiile pe care ni le oferă dicționarele mari sunt la îndemâna tuturor, inclusiv în format electronic. Bunăoară, cea mai recentă o găsim în DELR (Ed. Academiei Române). În esență, prin „doină” înțelegem o specie a liricii populare și a folclorului muzical românesc, care exprimă un sentiment de dor, de jale, de revoltă, de dragoste etc., preluată și de poezia cultă.

Terminologia populară a doinei diferă în funcție de regiune: cântec lung, de ducă, de plai, de codru, horă lungă, hore cu noduri, hore din grumaz, hore cu cioturi etc.

Etimologic, dacă DEX-ul clasic notează sec „etim. necunoscută”, DELR-ul vine cu precizări importante (și aici remarcăm nivelul științific înalt al dicționarului): „Cf. lit. dainà, let. daĩna „cântec popular” (raportate la verbul let. diêt „a dansa, a cânta”, înrudit la nivel i.-e. cu gr. δίεσθαι „a se repezi spre”, δινεύειν „a se învârti”, sanscr. dīyati „a zbura” (https://delr.lingv.ro.).

Anca Elena Costaru, filolog, în teza de doctorat a domniei-sale, intitulată „Studii de folclor comparat. Identitate și Alteritate culturală europeană” (Ed. ECOU, Cluj-Napoca, 2012), în cap. 2, intitulat „Doină la români și doinu la basci. Paralele româno-iberice”, în cele peste 60 de pagini dedicate doinei, coroborează informațiile celor mai reprezentativi cercetători (analize, etimologii, exemplificări), evidențiind faptul că denumirea mai apropiată de esența acestui cânt liric este cea de „daină” și „doinu”. Apoi face legătura cu verbul „a dăini” = „a legăna”, amintind faptul că mamele, din orice parte a globului, atunci când leagănă copilul „dăinesc”, murmură un cântec, adesea fără cuvinte. Desigur, demonstrația este mult mai amplă, dar ne rezumăm a spune că, încurajată și de cercetările lui Constantin Brăiloiu, prof. Costaru emite ipoteza că acest cuvânt minune „doină” - „daină” ar proveni de la bascul „doinu”, adus pe meleagurile noastre de către soldații romani de origine bască, bascii fiind unul dintre popoarele cele mai vechi ale Europei. Desigur, ca termen în sine, nu ca gen muzical.

Diferența dintre doina arhaică și „doinele” (cântecele doinite) de azi

În dosarul înaintat comisiei UNESCO în anul 2008, exemplificările cuprinse în filmul menționat mai sus sunt selectate în general din piese arhaice cântate solo, fie vocal, fie instrumental (îndeosebi la fluier). În accepțiunea de acum, în special pentru secolele XX-XXI, în categoria doine intră în mare măsură ceea ce auzim azi interpretat în acompaniamentul orchestrei, dar și piese solo interpretate instrumental, de pildă, la nai (Gheorghe Zamfir), vioară (Ovidiu Barteș), taragot (Dumitru Fărcaș) etc. Diferența dintre doina propriu-zisă și cântecul doinit o sesizează concis și explicit conf. Emilia Comișel: „Doina se detașează de cântecul propriu-zis, de asemenea liric, prin trăsături stilistice și structurale. Cu toate că ambele genuri au o tematică poetică comună, cu câteva excepții, în cântecul propriu-zis expresia artistică este concentrată în forme fixe, concise, iar discursul muzical are contururi precise. Doina este însă un gen improvizatoric, a cărui melodie nu are un contur fix, în care deci o importanță deosebită o prezintă maniera de interpretare, măiestria îmbinării și transfigurării elementelor tradiționale tipice, transmise din generație în generație. Forma și valoarea sa artistică depind direct de gradul de trăire emoțională a conținutului de viață, de talentul și sensibilitatea executantului-creator” (Folclor muzical, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1967, p. 270).

La rândul său, Ovidiu Barteș, unul dintre cei mai buni violoniști ai momentului, vede această diferențiere astfel: „Doină, cântec doinit sau cântec propriu-zis? Mulți le confundă. Iată de ce:

  • Doina, cântecul doinit sau cântecul propriu-zis nu sunt același lucru, deși toate sunt de-ale noastre. Doina este omul singur cu sufletul lui. Nu are grabă, nu are refren, nu are nevoie de scenă. Curge rar, după răsuflare. «Of», «hai», «măi» nu sunt vorbe puse ca să umple locul, ci suspine. Doina nu se cântă ca să impresioneze. Se cântă pentru că doare. În Țara Lăpușului, badea Nicolae Pițiș a dus la desăvârșire această «horea cu noduri» sau «horea în grumaz», una dintre cele mai tulburătoare forme ale doinei maramureșene;
  • Cântecul propriu-zis este mai aproape de oameni și de masa lor. Are strofe, are refren, are ritm. Se ține minte, se cântă împreună, trece din sat în sat și din familie în familie. Dacă doina este spovedania, cântecul propriu-zis este vorba rostită între oameni. Un exemplu limpede este «Așa beau oamenii buni», cântat de Frații Petreuș: strofe clare, refren, ritm așezat și caracter maramureșean puternic;
  • Cântecul doinit stă între ele. Are forma cântecului propriu-zis, dar este cântat mai rar, mai tărăgănat, doinit, mai plâns. Păstrează povestea, dar îi schimbă respirația. De aceea, uneori i se spune simplu «doină», deși, la bază, rămâne un cântec interpretat în manieră doinită. «Săracă copilărie», în interpretarea lui Achim Nica, este un bun exemplu. Aici începe, de fapt, frumusețea tradiției: același cântec poate fi spus mai drept, mai așezat, sau mai adânc, mai dureros, după omul care îl cântă și după locul din care vine. Nu definițiile țin cântecul viu, ci omul care știe ce are de spus prin el. Toate sunt valoroase. Toate merită cântate, înțelese și duse mai departe. Doamne-ajută!” (Contul personal de Facebook, „Ovidiu Barteș”, 9 iunie a.c.).

Desigur, „clasificarea” domniei-sale nu consună întru totul cu părerile mai nuanțate ale etnomuzicologilor, dar am reprodus-o integral pentru a vedea cum gândește un instrumentist de elită al doinelor și al cântecului doinit, în comparație cu opiniile specialiștilor teoreticieni.

Câteva exemplificări ale doinei actuale (cântecul doinit)

Din cauza faptului că doinele arhaice nu se mai cântă decât la concursurile folclorice și, în cel mai bun caz, în cine știe ce cătun izolat, totodată, că televiziunea, radioul, internetul etc. difuzează doar ceea ce este accesibil publicului larg de astăzi, exemplificăm doar cântece doinite pe care le numim, totuși, doine - în accepțiunea largă a cuvântului, mai ales că multe dintre ele chiar așa sunt numite în cuprinsurile CD-urilor, pe YouTube etc. Împreună cu profesoara Ileana Jacola Machidon, interpretă a muzicii populare autentice, inclusiv a doinelor, am alcătuit o listă riguros selectivă cu cei mai reprezentativi cântăreți de doine, din toate zonele țării, rezultând un număr de peste 30 de artiști. Aici vom reproduce doar câteva nume (câte unul pentru fiecare zonă folclorică), urmând ca în studiul anunțat să includem lista integrală. Dintre veterani: Maria Tănase (doine culese și prelucrate de pe întreg teritoriul țării, cu precădere din Muntenia și Oltenia), Maria Lătărețu (Oltenia - Gorj), Antim Nica (Banat), Florica Bradu (Bihor), Grigore Leșe (Maramureș - Tg. Lăpuș), Lucreția Ciobanu (Sibiu), Domnica Trop (Mehedinți), Ioan Bocșa (Alba), Petre Săbădeanu (Mureș), Mioara Velicu (Galați), Elena Roizen (Dobrogea), Lina Vetrescu (Vrancea), Benone Sinulescu (Buzău), Irina Loghin (Prahova), Floarea Calotă (Teleorman). Instru­mentiști: Gheorghe Zamfir (nai), Dumitru Fărcaș (taragot), Ovidiu Barteș (vioară), Ion Costache (caval), Marius Cârnu (fluier). Iar din generația nouă (soliști vocali): Maria Mihali (Maramureș), Angelica Flutur și Lorena Oltean (Moldova), Gabriela Tuță (Mărginime), Ileana Jacola Machidon (Argeș), Marius Ciprian Pop (Câmpia Transilvaniei), Răzvan Rădos (Pădureni, Hunedoara), Maria Casandra Hauși (Maramureș).

Legătura ființială dintre doina cântată și doinele-poezii

Este vorba de o simbioză structurală, ambele genuri avându-și izvorul în folclorul românesc. În esență, textul poetic reprezintă componenta literară (exprimând dorul, jalea, înstrăinarea, revolta etc.), în timp ce doina cântată adaugă dimensiunea muzicală, caracterizată printr-o linie melodică lentă, tânguitoare, adesea improvizată. Nu întâmplător, cei mai mari poeți ai noștri au în lista poeziilor și una (sau mai multe) cu titlul „Doină”, ca, de pildă, Eminescu, Alecsandri, Coșbuc, Goga, Arghezi, Bacovia etc. Desigur, acest paragraf ar merita să fie dezvoltat într-un articol aparte, redactat de către un specialist în litere în colaborare cu un etnomuzicolog.

 

Citeşte mai multe despre:   patrimoniul UNESCO