POEZIE: Ștefan Mitroi

AEROPLANUL

Toți se uitau de sus la el.
Hai că Dumnezeu avea tot dreptul 
să facă asta.
Dar de ce și ceilalți?
Lasă că vă arăt eu vouă, a zis, 
și s-a apucat să construiască un aeroplan, 
deși nu văzuse niciodată vreunul
de aproape. 
Nu poate fi altfel decât păsările,
și-a spus.
Ba chiar asta este, dacă te gândești bine,
o pasăre mare, cât zece berze la un loc,
sau poate că nu berze, ci ulii, 
sau poate că nu ulii, ci vulturi,
sau poate că nu vulturi, ci șoimi.
Sau poate că toate la un loc.
O pasăre îndeajuns de mare
ca să poată încăpea în burta ei.
Un aeroplan cu cioc și cu pene, cum ar veni.
Doar că trebuia să-i croiască trupul 
din lemn.
Iar lemnul să fie ușor, ca să se poată menține în aer,
Dar totodată și greu, să nu-l poată lua 
vântul 
ducându-l, cu el înăuntru, cine știe pe unde, 
ori, și mai rău, trântindu-i pe amândoi 
la pământ.
Până și furnicile l-ar fi privit atunci de sus.
Aripile erau foarte importante,
cu ajutorul lor zburau păsările, 
era musai ca aeroplanul să aibă niște
aripi ca ale lor.
Însă de zece ori mai mari. 
Tot de aripi se folosea și îngerul
care-i cobora noaptea în vis.
Doar după ce l-a visat în mai multe dăți
a înțeles că era vorba de îngerul său păzitor.
Și că, deși se întâlnea cu el numai în somn,
totul era aievea, fiindcă tot ce i-a spus 
îngerul s-a adeverit.
Întâi de toate, 
că era bine să lucreze la aeroplanul cu care 
își dorea
să se ridice de la pământ
numai în zilele în care credea în Dumnezeu.
Ia uite, s-a mirat, auzindu-l, știe că nu cred
tot timpul în EL.
O zi credea, una nu.
În loc să-i spună să creadă mereu, 
îngerul l-a sfătuit să meșterească
la aeroplan doar în zilele cu da.
Cele în care îi apărea el însuși în vis.
Ar fi avut mai mult spor 
dacă dispăreau zilele cu nu.
Era primul care își dorea asta, 
dar nu se putea.
Nici îngerul
nu știuse să-i spună de ce.
Îl tot întrebase, însă nu primise
niciun răspuns.
Lemnul de tei e cel mai potrivit
pentru ce vrei tu, îl povățuise acesta.
E și ușor, miroase și foarte frumos.
Ziua următoare a tăiat teiul din fața casei
și-a cioplit din trunchiul lui
trupul păsării care nu era nici barză, 
nici uliu, nici șoim pe de-a-ntregul,
fiind toate în același timp.
Era și privighetoare nițel, fiindcă s-a gândit, 
atunci când cioplea, și la ea,
din dorința de a înzestra aeroplanul 
cu darul de a cânta, 
în caz că l-ar putea apuca urâtul 
pe acolo pe sus.
Când a venit rândul aripilor s-a încurcat.
Din ce ar fi trebuit făcute ca să se ridice 
drăcovenia de la pământ?
Cum ai spus? l-a certat îngerul cu asprime. 
Drăcovenie? Să nu te mai aud niciodată 
zicând așa!
Ba chiar s-a supărat un pic, pentru că nu
i-a mai apărut câteva zile în vis.
N-a lipsit mult să împingă aeroplanul, 
ce era aproape gata, din vârful dealului, 
unde îl meșterise, la vale.
Berzele, și vulturii, și șoimii, 
dar mai cu seamă privighetoarea, aveau
să-și recapete libertatea de a zbura 
pe cont propriu, rămânând ca el
să fie privit mai departe de sus de către toți 
cei din jur.
Până și cocoșatul satului, ce-i venea 
până la brâu, îi scuipa semințe în cap.
Când de floarea-soarelui, când de scandal.
Măcar o dată să treacă pe deasupra lor, 
să le strige, din goana aeroplanului, 
ălora de jos, adică și plopilor, și caselor, 
și oamenilor, îndeosebi lor:
- Nu-i așa că nu mă vedeți? Sunt sus, 
mult mai sus decât voi!
Uite cum facem, i-a spus îngerul, 
când s-a întors:
- Ia aripile mele.
- Nu sunt prea mici? Crezi c-o să putem 
zbura cu ele? a întrebat el, 
și-n numele aeroplanului, și al lui. 
- O să puteți. Numai să-ți alegi ziua 
potrivită.
Adică una din zilele în care credea 
în Dumnezeu. În zilele celelalte, aripile 
îngerului nu aveau nicio putere. Și nu aveau nici cele ale păsărilor din care era alcătuită pasărea aceea uriașă ce tocmai îl înghițise. Avea destul loc în burta ei. Părea fericit 
acolo în burtă.
Aeroplanul a țâșnit deodată spre cer.
Oare n-o să se supere Dumnezeu? 
s-a pomenit întrebându-se cel ce se tot 
ducea cu drăcovenia în sus.  
Era ziua-n amiaza mare. 
Parcă ne înțeleseserăm să... i-a bubuit 
vocea îngerului în urechi.
Uite-l că putea să se arate și altfel, 
nu doar în vis. Era cu el în aeroplan. 
­Venise să-i păzească zborul.
Și ce frumos se vedeau toate de la înălțime. 
Și ce mărunți erau oamenii spre care se uita. Cu ochi de barză și de uliu și de șoim. 
Ba parcă și cu ochii lui puțin 
Nu cumva oi fi ales greșit, s-a speriat el, când a simțit că aeroplanul se lipește 
cu spinarea de cer. Tu ce zici? Tu, îngere! 
Cu tine vorbesc!
Taman se apucase privighetoarea să cânte. Cânta cum n-o auzise niciodată cântând. 
Ca nebuna!
Aeroplanul se desprinse de cer, 
venea cu mare viteză în jos.
N-ai decât să taci, a clătinat omul din cap. 
Privighetoarea s-a oprit pentru câteva clipe din cântat. Omul s-a uitat cu ochi de înger 
la ea și a zis: Nu ție ți-am spus, ci lui. 
Tu cântă mai departe! Nu te opri!

CINEVA PE DRUM

Se auzeau niște pași în liniștea nopții.
Cine putea să fie într-un sat
din care dispăruseră toți oamenii?
Am sărit din pat
și-am privit afară pe geam. 
Era chiar casa în care mă aflam,
dar fără mine înăuntrul ei.
Trecea pe drum sprijinită în toiag.
Am deschis fereastra larg
și-am strigat: Încotro ai pornit?
După tine, mi-a răspuns ea, 
îndepărtându-se.
Am auzit că ești pe aici.
Poate am norocul 
să te găsesc!

TOȚI OAMENII

Nu uit nici unul dintre oamenii
pe care i-am întâlnit.
Ca să fiu sigur că-i țin minte,
am luat de la fiecare câte ceva
alcătuind un singur om din toți.
Picioarele din mii de picioare,
felul de a merge din mii de feluri,
genunchii din mii de genunchi.
Tot așa, mâinile, umerii, pieptul.
Am făcut inima din mii de inimi,
gura din puzderie de guri,
vorbele rostite din toate vorbele auzite,
punând în ele fărâme din toate tăcerile
ce mi-au biciuit urechile.
Urechile din crânguri nesfârșite de urechi,
ochii din câmpuri roditoare de ochi,
amestecând lumina lor cu fulgere scurte 
de orbire.
Lacrimile din toate lacrimile
care mi-au trecut prin apropierea sufletului.
Capul l-am rotunjit din rotunjimile tuturor 
capetelor 
în care am simțit încolțind niște gânduri.
Gândurile din toate încolțirile simțite.
Am pus și o parte din gândurile mele în ele.
Se găsește câte o părticică din mine
în tot ce înseamnă omul acesta.
Câteodată mi se pare că sunt chiar eu
cel despre care vorbesc.
Eu făcut din toți oamenii
care mi-au ieșit de-a lungul vieții în cale.
Îi păstrez în memorie pe toți
ca să mă pot ține minte pe mine însumi.

UN OM ÎNTRISTAT

De unde vii de ești atât de întristat?
l-am întrebat.
De la înmormântarea mea,
a spus el. 
O să vină și rândul tău într-o zi.
Să văd atunci
dacă-ți dă mâna
să fii altfel!