Regina Iubirii și Dumitru Ichim

Comparabile cu „Ultimele sonete închipuite în traducere imaginară de V. Voiculescu”, prin forța exprimării artistice și prin mesajul profund pe care îl transmit, „Cântecele sumeriene” ale lui Dumitru Ichim vibrează și evocă Iubirea absolută, ca manifestare a ființei care trăiește sacrul ca pe un dat firesc.

Poetul este creator de lumi, reinventează starea paradisiacă, rescrie, cosmogonic, lumea ideilor. Volumul este un tot unitar, care surprinde nuanțat și pas cu pas trăirile și emoțiile unui periplu de dragoste unic și tulburător în esența lui. Precum un poem dramatic, crește în intensitate și delimitează metaforic o cosmogonie a iubirii, în care El și Ea sunt chipurile veșniciei, simboluri arhetipale definitorii pentru viziunea lirică a poetului Dumitru Ichim. Regina Ninlil este arhetip al feminității care devastează ființa prin energiile nebănuite pe care le transmite. Ea, „Doamna Aerului”, „Împărăteasa Vântului”, „Regina primului văzduh”, „a Vântului Stăpână”, Ea, „tristețe mirosind a mirodenie de toamnă și sfâșiere de albastru pur”, Ea este re‑creată „spre început de lume” de către Demiurgul stihurilor mustind a dragoste și lumină.

Nevoia de a iubi și de a mărturisi iubirea este esența mesajului liric, deoarece „în nevoia altuia de iubirea ta constați că exiști cu adevărat, iar în nevoia ta de iubirea lui, constați că acela există într‑un mod superior obiectelor, constați că te împlinește, și prin aceasta experiezi binele. Iubirea înseamnă rămânere în comuniune”1: „Și te‑a numit / Împărăteasa Vântului / ce cântă lin pe os de lemn / zâmbirea mirtului”.

F.M. Dostoievski spunea că „iadul este suferința de‑a nu mai putea iubi”, Dumitru Ichim spune: „Când nu iubești, nici cerul n‑are soare”; iată două definiții de natură filosofică menite să ne readucă aminte că rostul nostru în această viață trecătoare este acela de a iubi. Fiecare clipă de iubire este un strop de eternitate, fiecare clipă de iubire ne apropie de Dumnezeu, fiindcă „Dumnezeu este Iubire”.

„Cine nu‑i profund sub raport artistic nu are șansa să fie și un bun poet religios.”2 Pornind de la această aser­țiune, subliniem faptul că poezia lui Dumitru Ichim nu caută în mod explicit să fie nici religioasă, nici mistică. Este o poezie reflexivă de dragoste (așa cum subliniază și subtitlul cărții - „poeme de dragoste”), însă prin mesajul pe care îl transmite, prin spiritualizarea conceptului de iubire, poezia devine religioasă și are reverberații mistice, comparabilă fiind cu marea poezie din Vechiul Testament, care a influențat atâtea și atâtea generații de poeți, Cântarea Cântărilor.

Volumul este un monolog liric în care Îndrăgostitul „încă mai cântă din liră/ și stihul / împurpură piatra”. Singurul poem în care Regina îi răspunde este tot de esență eminesciană, amintind de alegoria geniului: „De vrei să fiu ca tine, / de ce de moarte nu mă‑nveți? / Ce‑ascunde oare / și‑n ce fel / visteriile îți sunt (…)/ Când ești îndrăgostit / chiar moartea are alte legi / să facă drum împărătesc iubirii”. „Când „bujorii încă băsmuiesc de îngeri /­ ca înainte aripi să le crească, / din unda ta când au băut / au început să înfloreasă” se închide ermetic cercul Îndrăgostitului din Nippur, El și Ea devenind o singură Iubire, atât de mare, încât „nici măcar luminii n‑o să‑ngădui / din fragii tăi sălbatici să culeagă”.

Poemele scrise de Dumitru Ichim amintesc de marile creații ale literaturii universale. Temele și motivele religioase, simbolurile și metaforele revelatorii se închid și se deschid cititorului într‑un tumult de o fru­musețe copleșitoare. Cântecele sumeriene sunt cântecele iubirii biruitoare, care „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește”, care purifică și înalță spiritul, depășind barierele poeziei de inspira­ție mistică. Este Iubirea în stare de permanentă rugăciune, care poleiește divin sufletul omului și‑l integrează în absolut.

1 ‑Dumitru Stăniloae, Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie, Ediția a II‑a, Editura Dacia, 2000, p. 41.

2 ‑Eugen Simion, Poezia religioasă, în Fragmente critice, Vol. I, Scriitura taciturnă şi scriitura publică, Editura Grai şi suflet - Cultura naţională, Bucureşti, 1998, p. 136.