Un cărturar român în panteonul universal

Lucrarea Vasilicăi Gri­goraș, Evoluția ideilor filosofice la Dimitrie Can­temir¹, intră în amplitudinea imperativului cunoașterii valorilor naționale, prin care cultura românească a fost pusă pe harta lumii.

Dimitrie Cantemir (1673-1723), „rege între filosofi și filosof între regi”, cărturar, filosof, etnograf, geograf, istoric, muzicolog, scriitor și om politic, primul român intrat în conștiința universalității, este o astfel de personalitate de anvergură, primul nostru spirit enciclopedic, prin multitudinea preocupărilor, prin realizări concrete, într-o operă ce poartă amprenta geniului.

Cele patru capitole ale lucrării - Rege între filosofi și filosof între regi, Concepția lui Dimitrie Cantemir despre existență, Principalele trăsături ale gnoseologiei lui Cantemir, Modelul uman și problematica omului în concepția cantemiriană - sunt coloanele dorice pe care Vasilica Grigoraș le înalță, urmărind să lumineze, în primul capitol, personalitatea omului, ca om al timpului său, apoi, în celelalte trei, personalitatea operei.

Dominanta personalității lui Dimitrie Cantemir este cea de filosof, capacitatea de a reflecta contemplativ asupra problemelor existen­țiale, a cunoașterii - gnoseologie și ontologie, asupra complexului determinism al lumii, în fizica și, mai ales, metafizica ei, eviden­țiindu-se în lucrări precum: Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul, „a tinereții mele întâi născută roadă”, cum spunea Dimitrie Cantemir, Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago (Imaginea științei sacre), Compendiolum universae logices institutionis (Compendiul sistemului logicii generale), Incrementa atque decrementa aulae othomaticae (1714-1716).

Toate celelalte lucrări, Istoria ieroglifică (1703-1705), Descriptio Moldaviae (1714-1716), Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor (1719-1722), Sistemul sau întocmirea religiei mahomedane (1722), Cartea științei muzicii, includ această dominantă reflexivă, lumea, așa cum o vedea Dimitrie Cantemir, ordonându-se din punctul de vedere al rațiunii. Aceste merite recunoscute în epocă, întrucât opera - scrisă în limbile latină, turcă, rusă, română, mai ales cea scrisă în latină - ajunsese să intre în circuitul valorilor europene, fac ca la propunerea filosofului Gottfried Wilhelm von Leibnitz, Dimitrie Cantemir să fie primit, în 1714, ca membru deplin al Academiei din Berlin, drept „unul din cei mai de seamă învățați din lume”, cum îl prezenta Leibnitz. Așa intră în istorie și în cultura lumii primul academician pe care G. Călinescu îl fixa, pentru totdeauna, într-un portret istoriografic: „...un erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinț moscovit, un Lorenzo de Medici al nostru”.

Cutezanța intelectuală, pe care o numea Zoe Dumitres­cu-­Bu­șu­lenga, este caracteristica acestei personalități uimitoare, care se relevă prin multitudinea și profunzimea preocupărilor. Creând, pentru limba română, terminologia filosofică, Dimitrie Cantemir pune lumea într-un sistem coerent de înțelegere, care are la bază rațiu­nea - puterea de a judeca și descifra natura, dar și capacitatea de a gândi consecutiv și cauzal, de a urmări o finalitate. Ideea că lumea are un sens, că istoria urmează/ur­mă­rește un sens, pledează pentru actualitatea unui gânditor care continuă să impresioneze, dân­du-ne motive de mândrie națio­nală. Singura umbră în acest portret luminos al unui om care reprezenta, prin anticipare, spiritul luminilor din secolul al XVIII-lea care se deschidea, al iluminismului, pare a fi inabilitatea politică. Integrându-l în orizontul culturii românești, lumina pe care a revărsat-o continuă să-i trimită razele, lăsând în fundal umbrele.

^Notă:

¹ Vasilica Grigoraș, Evoluția ideilor filosofice la Dimitrie Cantemir, Editura Leviathan, București, 2022.