Ziua veșniciei de lumină

In memoriam Gheorghe Simon

după plecare rămâ­ne mereu o uşă des­chisă

cum s-o priveşti?

cum să te uiţi la uşa care rămâne des­chisă

după ce pleacă oricare anotimp?

ce păsări ale dimi­ne­ții şi-or lovi ari­pi­le de ea

câte roiuri de cărăbuşi de mai

ar trece dincolo cu aripi de lumină

precum sufletul Poetului desprins de trup

atras de lumina necreată a veşniciei?

parcă-l aud cum dă când mai repede când mai încet din aripi

rostind poeme scrise cu viață şi moarte

dar numai cu lumină

cu adevăr cu iubire cu mireasmă de Duh Sfânt

fără nici o amăgire fără nici o înşelăciune

cum să găseşti cheia uşii acesteia

care rămâne deschisă

după ce pleacă orice anotimp de-a valma

îmbulzindu-se învinşi de tristețe

de un ultim suspin

amăgiți de strălucirea unor bărci plutind

pe o mare de lacrimi

oglinda ființei

ca să vezi dacă e cu adevărat mânjită cu sânge?

vântul sedimentat în nisipul unei vieți întregi

le suflă în pânza de păianjen a ființei

au vele din aripi de cărăbuşi

unele plutesc ca nişte bărci

pentru nerostite gânduri

pe marea de oglindă rece a neființei

numai gândurile

nu şi viața

care rămâne vâlvătaie în rugul

niciodată stins al ființei

flacăra înaltă a harului

belşugul credinței întregi

nedespărțita ființă

întreaga iubire

sfințenia Altarului zidit pe vreascurile vieții

ca nişte versuri de lumină

zile de credință mărturisită

zile scurte prelinse în ZIUA CEA MARE

în Ziua Veşniciei de Lumină

cheia iubirii

îmi pare a-mi spune Poetul

e întotdeauna mânjită cu sânge

a înflorit desăvârşit liliacul

la Agapia!

15 mai, Viişoara/ 16 mai, Roman