Ciobanii şi oile lor

Se spune că agricultura şi creşterea animalelor domestice sunt cele mai vechi ocupaţii ale oamenilor. În Sfânta Scriptură, cei doi fii ai primilor oameni, Abel şi Cain, erau unul păstor şi celălalt agricultor. Oamenii au crescut oi, vaci, cai şi capre pe meleagurile noastre, lame în America de Sud, cămile în Africa, elefanţi în Asia, reni în Laponia… Creşterea animalelor cere multă osteneală, dar oamenii obţineau, de pe urma lor, carne şi lapte pentru hrană, lână şi blănuri pentru îmbrăcăminte, piei pentru încălţăminte şi, înainte de a descoperi metalele, oase pentru diferite unelte gospodăreşti.

A fi cioban nu e o meserie uşoară. Asta înseamnă să stai cu oile în munte, bătut de ploi, ars de soare, timp de trei luni pe an. Acolo nu ai confort. La stână ai o căsuţă din bârne, cu o cameră în care locuieşti şi una în care pregăteşti caşul. Dar sunt şi stâne unde căsuţele au o singură încăpere! Te speli la râu şi faci mâncarea la foc, afumându-te de trei ori pe zi. Plus că trebuie să mergi cu oile pe munte ziua, să mulgi de două ori pe zi câte trei-patru sute de oi… Iar noaptea, în loc să te odihneşti, trebuie să fii atent să nu vină lupul sau ursul la oi, că altfel dai socoteală în faţa stăpânului oii mâncate…

Astăzi, ciobanii au mai puţină treabă decât în trecut. În primul rând, sunt mai puţine oi. Rareori turmele depăşesc 400 de oi. Doi sau trei ciobani văd de ea. Înainte, turmele aveau mai mult de o mie de oi. Le îngrijeau şapte-opt păcurari, conduşi de un vătaf. Vătaful nu mergea cu oile pe munte, ci se ocupa de stână, făcea brânza şi o împărţea stăpânilor de oi. Era ascultat cu sfinţenie de către ceilalţi.

Ciobănitul este acum o meserie de o vară. Ca şi în vechime, turmele urcă la munte prin mai, când vine primăvara. De Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, de obicei, are loc măsuratul laptelui, adică toţi cei care şi-au dat oile la ciobani se adună şi, mulgându-şi singuri laptele, măsoară să vadă cât lapte e, ca să ştie câtă brânză vor lua peste vară. Măsuratul laptelui se transformă în sărbătoare mare. Apoi stăpânii coboară, lăsând oile cu ciobanii, ducându-se să-i ajute când le vine rândul să-şi ia brânza. În toamnă, de Sfânta Maria mică (8 septembrie - Naşterea Maicii Domnului), ciobanii coboară turmele şi stau cu ele până spre Sfântul Dumitru (26 octombrie), aproape de sat, dacă nu ninge.

De pe 29 septembrie până în ziua Sfintei Parascheva (14 octombrie), oamenii se aşteptau, în unele zone, la o vreme ceva mai caldă, numai bună de ţinut oile pe câmpuri, aproape de sat, la ultima păşune. Unii o numeau Vara lui Mioi şi spuneau că Mioi sau Mihai era un cărăuş sărac care, umblând în cărăuşie, nu a avut timp să-şi strângă recolta. L-a rugat atunci pe Dumnezeu să-i dea şi lui atâta vară cât să-şi treiere grâul. Milostiv, Dumnezeu i-a dat şi, de atunci, zilele calde vin în fiecare toamnă. Cel puţin aşa se zice!

Tot acum începe perioada de reproducere a oilor. Ciobanii ţin berbecii departe de turmă până de Sfânta Parascheva. De aceea, ziua sfintei se mai numea, prin unele locuri, Nunta oilor, căci atunci sunt lăsaţi berbecii între oi. Ciobanii sperau, astfel, ca mieii plăpânzi să vină pe lume primăvara, pe o vreme mai blândă, să poată supravieţui.

Apoi, odată cu ninsoarea sau la Sfântul Dumitru, ciobanii dau oile înapoi şi au scăpat până în primăvara următoare!

Înainte, până la al Doilea Război Mondial, erau zone în care ciobanii rămâneau în munte cu oile şi iarna. Dar nu sus, ci aproape de sat, acolo unde oamenii îşi strânseseră peste vară fânul. Le făceau un ocol zdravăn, din lemne bine închegate, căptuşit cu fân, să nu intre frigul uşor, şi acolo îşi petreceau oile iarna. Cu o lână ca a lor, nici nu le era frig… Aşa era în Ţara Haţegului, de exemplu. Unele oi coborau din munte numai la tăiere.

Acum o sută de ani, când turmele erau foarte mari, păşunau vara în munte, iar iarna erau duse în Lunca Dunării, a Siretului, a Jijiei şi a altor râuri, să ierneze în stuf. Acolo mai găseau de mâncare, iar iarna era mai blândă. Apoi, primăvara se întorceau în sat. Acest du-te-vino-ul anual a fost numit de etnologi transhumanţă.

Oaia năzdrăvană

Cred că vă daţi seama că nu le era uşor ciobanilor să-şi petreacă aproape tot anul departe de familiile care îi aşteptau în sat. Oare cum rezistau? Le plăcea singurătatea? Le plăcea să îngrijească oi? Sau poveştile despre oiţa năzdrăvană, spuse lângă foc?

Cine nu a auzit de Mioriţa? E o baladă tulburătoare, în care doi ciobani se hotărăsc să îl omoare pe al treilea, ca să-i ia oile… Dar ciobănaşul avea o mioriţă, adică o oaie foarte tânără, care era năzdrăvană. Ea îi dezvăluie primejdia şi îl îndeamnă să se apere…

Dar nu numai mioriţa din baladă era năzdrăvană! Spuneau ciobanii bătrâni că, „dacă ciobanul putea spune în fiecare seară câte o poveste diferită, de când se dau berbecii la turmă şi până la fătarea primului miel, «atunci a face oaia un miel năzdrăvan» (…) să poată şti tot ce-ai să paţi“.

Oiţele năzdrăvane ştiu tot, ghicesc viitorul, ştiu să vorbească cu grai omenesc şi îţi dau sfaturi bune. În singurătatea munţilor, chiar că e minunat să ai un prieten ca ea! Dar cel mai bun prieten al nostru, al tuturor, spun şi ciobanii, este Domnul Hristos, Cel Care S-a jertfit ca un miel neprihănit ca să ne ridice nouă păcatele.

Credinţa în sfinţenia oii este încă vie. Să vă mai spun, la sfârşit, o întâmplare adevărată. Eram odată în tren, între Galaţi şi Iaşi. În faţa mea stătea, pe banchetă, un bărbat voinic şi mustăcios, de vreo 40 de ani. Din vorbă în vorbă, spune: „Sunt cioban şi în fiecare an dau de pomană, pentru sufletul meu, câte două oi. Când oi arde în focul iadului, una o să se ducă şi o să se ude în apă şi cât o să se scuture să mă răcorească, o să se ducă cealaltă să se ude; când o să întoarcă a doua, o să plece la apă prima şi tot aşa!“ Ei, vedeţi?

Unii sfinţi au păzit oile…

Cum a fost Sfântul Ioan Cucuzel, care avea un glas atât de frumos, încât împăratul l-a îndrăgit foarte mult. De el auziseră toţi. Însă sfântul a fugit la mănăstire şi acolo nu a spus cine e, a spus că e cioban. Stareţul l-a primit şi i-a încredinţat turma mănăstirii, să o pască. Într-o zi, Sfântul Ioan, după ce s-a încredinţat că nu-l vede nimeni, a început să cânte. Dar l-a auzit un pustnic, care a ieşit să vadă cine are un asemenea glas îngeresc. Şi ce credeţi că a văzut? Oile stăteau neclintite şi îl ascultau cântând pe păstorul lor! Aşa a aflat stareţul că Ioan Cucuzel, cel căutat pretutindeni de împărat, este cioban la oile mănăstirii! La rugămintea stareţului, împăratul l-a iertat pe sfânt, care a rămas în mănăstire.

▲ Ştiaţi că…

- Ciobanii au o mulţime de nume pentru oi? Ele pot fi diferite de la o zonă la alta. Ştiţi voi, câte bordeie, atâtea obiceie. Să vă spun cum e în Ţara Haţegului:

Mârzarea e oaia cu lapte; mielul şi miala: de când sunt fătaţi, de primăvara, până toamna; din toamnă până în primăvară nu se mai numeşte miel, ci noatină. Din primăvară până în primăvara următoare, e mioară. Când fată a doua oară, e strămioară. Abia după aceea i se spune, în sfârşit, oaie. Adică oaie de trei miei, de patru miei, de cinci… Aceasta arată cât de bine cunosc ciobanii oile…

- Oaia a fost domesticită de om acum mii de ani? Adică între 8.000 şi 6.500 de ani înainte de era noastră, în Orientul Mijlociu. Prin domesticire, orice animal îşi pierde caracterul agresiv, devine mai blând şi capătă tendinţa de a-şi asculta stăpânii.

▲ Află mai mult

Oamenii nu au domesticit animalele numai pentru hrană şi ajutor în gospodărie, cum sunt oaia, calul, vaca, câinele şi pisica, ci şi pentru ornament şi tovărăşie. Sunt locuri în lume unde au fost domesticite animale ca: păunul, lebăda şi chiar anumite specii de rozătoare, fraţi ai şoarecilor: hamsterul, şinşila, şobolanul, apoi peşti, broaşte şi şerpi…