Bucuria copiilor în preajma marilor sărbători ortodoxe o văd cel mai bine profesorii de religie, care sunt de multe ori uimiți de creativitatea celor mici și, în același timp, pot să constate puritatea lor sufletească și emoția lor nealterată. Toate acestea transpar din desenele elevilor, din poezioarele lor sau din compunerile lor cu privire la viețile sfinților, la tradițiile religioase și cele populare de Crăciun și Anul Nou. În așteptarea Pruncului Sfânt care se naște în peștera din Betleem, elevii de la școlile gimnaziale „Geo Bogza” și nr. 7 din sectorul 1 al Capitalei, coordonați de profesorul lor de religie, Ionuț Tarău, și-au propus să ne bucure și pe noi cu ceea ce au desenat și au compus în preajma sărbătorii Sfântului Ierarh Nicolae, a Nașterii Domnului și a Sfântului Vasile cel Mare.
Copiii de altădată
Nu întotdeauna copiii au fost ocrotiţi şi iubiţi ca acum. Omenirea a trecut prin războaie, secetă, inundaţii, cutremure şi boli… În vremuri grele, nici copiii nu pot fi feriţi de necazuri. În plus, popoarele au avut o concepţie diferită despre copii şi i-au tratat mai aspru sau mai blând. Cea mai importantă schimbare în bine a făcut-o Domnul Hristos, Care a spus: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi...“. Şi copiii L-au urmat, uneori cu preţul vieţii, sfinţindu-se...
Nu vreau să vă întristez, dar să ştiţi că nu toate popoarele şi-au crescut cu dragoste copiii. În China antică, fetiţele erau considerate fără de importanţă şi multe lăsate să moară. Copiii cu dizabilităţi erau puşi să cerşească în Evul Mediu. În secolul al XIX-lea, copiii au muncit alături de părinţii lor în fabrici, în condiţii grele, chiar şi în Vestul civilizat. Mai există şi azi, în lume, copii care muncesc să-şi întreţină familia… Şi, totuşi, Domnul Hristos i-a binecuvântat pe copii, dându-i drept exemplu de inocenţă şi smerenie. Se spune în Sfânta Scriptură că ucenicii L-au întrebat: „Cine este mai mare întru împărăţia cerurilor?“. Şi Domnul, chemând la Sine un copil, l-a pus în mijlocul lor şi le-a zis: „Adevăr vă spun: «De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este mai mare întru împărăţia cerurilor“ (Matei 18, 3-5). Viitoarele mame se bizuiau mai ales pe ajutorul Maicii Domnului Date exacte despre copiii noştri avem începând cu 1866, de când există documente scrise. Spitalele fiind rare şi la oraş, la sate, copiii se năşteau cu moaşă, adică o babă din sat mai pricepută. Din cauza bolilor, au murit foarte mulţi copii până în secolul al XX-lea, când s-au descoperit antibioticele şi vaccinurile. Pneumonia, malaria şi tuberculoza, epidemiile de holeră, ciumă, variolă şi tifos exantematic au secerat multe vieţi tinere. Cu toate acestea, românii şi-au iubit copiii şi au făcut întotdeauna ce le-a stat în puteri ca să-i crească mari. O dovadă o constituie grija cu care erau înconjuraţi copiii la naştere, ca şi femeile însărcinate. Viitoarele mame nu aveau voie să culeagă surcele în poală, ca să nu aibă copilul pete; să nu mănânce fructe îngemănate, căci va naşte gemeni. Toate aceste credinţe ni se par amuzante astăzi. Ele provin dintr-o gândire diferită de a noastră, precreştină, bazată pe analogii: de exemplu, să nu dea mama cu piciorul într-un câine, că va fi copilul câinos la inimă. Dar să ştiţi că viitoarele mame se bizuiau mai ales pe ajutorul Domnului şi al Maicii Sale. Făceau rugăciuni, aprindeau lumânări la icoana Maicii Domnului şi, mai ales, ţineau sărbătorile şi posturile cu străşnicie. Naşterea unui copil este un eveniment important. În gândirea arhaică, începutul bun duce la un destin bun. De aceea, moaşa nu tăia buricul pruncului oricum, ci pe bani, să fie bogat. Îl scălda, îngrijea mama, aducea apă sfinţită de la biserică pentru a scalda copilului şi, la trei zile de la naştere, pregătea o masă pentru ursitoare, ca să-i menească un destin fericit. Dacă pruncul dădea semne că moare, îl boteza imediat, să moară creştin. Se vede cum obiceiurile creştine se amestecă cu altele, străvechi, păstrate, cel mai probabil, dintr-o teamă superstiţioasă. „Mai bine ţii toate obiceiurile, decât să moară pruncul“, gândeau strămoşii noştri! În prima scaldă a copilului de după naştere sau în scalda de după Botez, puneau, odinioară, ca şi azi, apă sfinţită, un ban, lapte şi miere, dar şi alte obiecte simbolice: busuioc sau flori - să fie frumos, grâu şi porumb - ca să aibă noroc la ele, fulgi de găină - să-i fie viaţa uşoară, creion - să-i placă să înveţe, şi chiar furnici, ca să fie harnic! La 15 ani, copilăria se încheia Dar Botezul a fost şi rămâne momentul cel mai important. Odinioară, copiii erau botezaţi foarte devreme, la opt zile, să nu moară necreştinaţi, acum sunt botezaţi şi mai târziu. Dar botezul este abia începutul vieţii creştine. Să vezi copii mici duşi în fiecare duminică la biserică este o mare bucurie. Spaimele părinţilor nu încetau odată cu Botezul. Vulnerabili, bebeluşii se îmbolnăvesc uşor şi pot muri. Vă închipuiţi durerea mamelor de odinioară, care nu ştiau că bolile sunt provocate de microbi şi credeau că duhuri rele le ameninţă viaţa! Ştiau ele din bătrâni că Avestiţa, Pocita, Holera sau Ciuma îmbolnăvesc copiii, în timp ce Muma-Pădurii îi schimbă cu copiii ei plângăcioşi şi urâţi! Deşi iubiţi, copiii au avut, la sat, mai puţin timp de joacă. De cum puteau ajuta, băieţii îşi însoţeau tatăl la câmp. Fetiţele, chiar de la şase ani, ajutau prin gospodărie. Doar cei care ieşeau cu vacile sau oile pe câmp se jucau cât era ziua de lungă. În schimb, în mahalalele oraşelor, copiii transformaseră maidanele în locuri imense de joacă, deoarece părinţii lucrau în fabrici şi copiii nu-i puteau ajuta. Dar, la 15 ani, mulţi băieţi erau daţi să înveţe o meserie, în timp ce fetele se pregăteau de măritiş. La 15 ani, copilăria se încheia...
