Copiii şi sărbătoarea Sfintelor Paşti

Pentru creştini, Învierea Domnului este cea mai frumoasă sărbătoare. Prin Învierea Domnului am primit certitudinea iubirii lui Dumnezeu pentru oameni şi nădejdea mântuirii. De aceea, toţi creştinii se străduiesc, după puteri, să întâmpine sărbătoarea cum se cuvine. Am să vă spun astăzi o poveste despre cum era pregătită sărbătoarea în satul vechi. Părinţii roboteau, iar copiii îi ajutau şi ei cum puteau, ba chiar, în anumite zile, aveau multă treabă de făcut! Şi, dacă o să vă placă povestea mea, spuneţi-le bunicilor să vă mai spună şi altele. Sigur, au multe amintiri frumoase pe care să le împartă cu voi!

În săptămâna de dinaintea Sfintelor Paşti, în satul de odinioară, nimeni nu-şi mai vedea capul de treabă. În afară de faptul că participau la denii cu mic, cu mare, toţi se străduiau să întâmpine marea sărbătoare cu sufletele purificate prin post şi spovedanie, dar şi cu toate treburile rânduite. Toată lumea muncea: gospodarii reparau stricăciunile, curăţau grajdurile şi lucrau grădina, iar femeile dădeau zor să termine cu dereticatul, gătitul, şi mai ales cu torsul, ţesutul şi cusutul noilor haine, pe care le făceau pentru ai lor încă din iarnă. Nu se cuvenea să meargă la slujba Învierii cu haine vechi! Iar copiii îi ajutau la treburi şi mergeau la colindat pe urmele Joimăriţei.

Deniile

Să lipseşti de la deniile din Săptămâna Mare este de neînchipuit. Acum, ca şi odinioară, biserica se umple de lume, copii, oameni mari, bătrâni… În Joia Mare, când se citesc cele doisprezece Evanghelii, toată lumea aprinde lumânări, câte una pentru fiecare Evanghelie. Mai există tradiţia prin unele locuri de a se aprinde de doisprezece ori un bulgăre de tămâie şi ce rămâne iau acasă, să aprindă la necaz. Iar bătrânele mai „ştiutoare“ fac câte un nod pe un fir de lână, să se încingă cei bolnavi cu ea, să se vindece…

Mai există tradiţia, în Vinerea Mare, după care oamenii ce se întorc de la slujbă cu lumânările aprinse, să înconjoare casa de trei ori şi să facă cruce pe pereţi cu lumânarea, ca să fie ferită de foc şi trăsnet.

„Câţii, câţii, tors-ai câlţii?“

Cum odinioară aproape toate hainele se făceau în casă, până în Joia Mare, gospodinele trebuiau să isprăvească hainele de sărbătoare! Pentru a le „stimula“ să lucreze, satul a „inventat-o“ pe Joimăriţa, o babă urâtă, gheboasă, cu ochii cât farfuriile, care umblă în seara Joii Mari prin sate şi le controlează pe femei dacă au terminat de tors. Duce o găleată plină cu jăratic şi strigă câlţii de cânepă: „Câţii, câţii, tors-ai câlţii?“ Se spunea că fuioarele netoarse îi răspund Joimăriţei de oriunde ar fi ascunşi şi vai de gospodina leneşă, căci baba o pedepseşte aspru, arzându-i degetele neîndemânatice în jar!

Prin unele părţi, ca să scape de Joimăriţă, femeile le pedepseau ele însele pe fetele lor, dacă nu apucau să-şi termine cusăturile. Aşa, mai cu pedeapsa, mai cu lauda, copiii se obişnuiau să devină harnici şi să îşi facă treburile după rânduială.

Cu vremea, copiii au început să colinde prin sat în locul Joimăriţei, iar gospodinele se bucurau şi le dădeau în dar ouă sau fuioare de cânepă. Prin unele părţi, pe lângă copii mai colindau şi unii flăcăi, mascaţi şi zdrenţăroşi, purtând obiecte de fier în mâini şi o găleată cu jăratic.

Strigatul peste sat

Nu ştiu de ce, dar, pe vremuri, nu numai părinţii îşi certau copiii leneşi în Joia Mare, ci întregul sat era criticat şi luat în râs. În ajunul Joii Mari, flăcăi şi băieţi se adunau pe un loc mai înalt de lângă sat, pe un deal de obicei, iar alţii se duceau pe alt deal, astfel încât să se audă între ei, dar să-i audă şi satul. Aprindeau focuri mari, dădeau drumul unor roţi legate în paie şi aprinse de pe deal şi strigau:

- Auzi, măre, auzi?

- Ce ţi-i, măre?

Atunci primii flăcăi povesteau toate neregulile pe care le făceau cei din sat, arătând cine este leneş, care nu şi-a terminat curăţenia de Paşti, care minte, care cleveteşte şi multe altele. Se spune că tot satul asculta şi se ruşina ori se amuza, după caz.

Focuri pentru cei duşi

Nici de Joia Mare gospodinele nu-i uitau pe morţii din familie, şi-şi arătau grija pentru cei plecaţi prin tradiţii care acum au cam dispărut. Le aprindeau în curte focuri, le aşterneau pături, să se aşeze, le pregăteau apă, să nu le fie sete… Din bătrâni se spunea că e ziua când se întorc sufletele şi rămân prin preajmă până la Înălţarea Domnului. Dădeau de pomană săracilor şi mai ales copiilor colaci şi mâncăruri de post, în oale de lut noi. Unele gospodine mai dădeau de pomană un colac numit „uitata“, anume pregătit pentru morţii care nu au fost pomeniţi, din greşeală, peste an.

Ouă roşii, pască şi cozonaci

Parcă nu poţi sărbători Sfintele Paşti fără ouă frumos colorate, cozonaci şi pască! Ele se pregătesc joi, vineri sau sâmbătă în Săptămâna Mare. Oamenii mai din vechime credeau că ouăle făcute în aceste zile şi sfinţite la biserică în noaptea de Înviere au puterea de a feri gospodăria de fulgere, de grindină sau de boli. Iată de ce au apărut tot felul de obiceiuri: unii îngropau un ou roşu în livadă sau în vie, iar în dimineaţa primei zile de Paşti, toată lumea se spăla pe faţă cu apă în care puneau coji de ouă roşii şi un ban de argint, să fie sănătoşi şi roşii în obraji cum sunt ouăle şi curaţi ca argintul!

Pasca şi cozonacii nu se fac oricum şi oricând. Poveştile spun că pasca este rotundă, pentru că scutecele Domnului au fost rotunde, sau dreptunghiulară, cum a fost mormântul Său. Cozonacii reprezintă, de asemenea, sicriul Domnului.

Învierea Domnului şi prima zi de Paşti

Sâmbătă seara, toată lumea merge la biserică, aşteptând Învierea Domnului. După slujbă şi sfinţirea bucatelor aduse, oamenii se întorc cu lumânările aprinse acasă. Când se trezesc, gustă întâi din paşti, abia apoi din bucatele sfinţite. De pe masa de sărbătoare nu lipseşte mielul, simbol al jertfei Domnului Hristos, dar, prin unele locuri, nici peştele, un alt vechi simbol creştin.

Urmează apoi distracţia pe care o aşteaptă copiii de un an: ciocnitul ouălor roşii. Să ştiţi că ouăle nu se ciocnesc oricum. Mai întâi, ciocnesc părinţii. Abia apoi părinţii cu copiii şi la urmă fraţii între ei.

În multe sate, în prima zi de Paşti oamenii se întâlneau cu toţii în preajma bisericii şi se luau la întrecere, care sparge mai multe ouă. Lua oul cine îl spărgea. Oamenii trebuiau să fie cinstiţi: să nu ciocnească decât ouă de găină, nu de raţă, gâscă sau bibilică, care sunt mai tari. Se spunea că cei ce înşală mănâncă ouăle furate cu viermi pe lumea cealaltă!

Prin unele părţi, flăcăii şi băieţii încingeau şi anumite jocuri cu ouăle! Jucate numai de Sfintele Paşti, acestea măreau bucuria sărbătorii. De exemplu, puneau un ou jos şi aruncau, pe rând, cu un băţ în el, de la o anumită distanţă. Dacă loveau oul, primeau unul, dacă nu, dădeau ei un ou. Vă închipuiţi ce haz era şi câte ouă trebuiau să vopsească gospodinele, ca să le ajungă!