Bucuria copiilor în preajma marilor sărbători ortodoxe o văd cel mai bine profesorii de religie, care sunt de multe ori uimiți de creativitatea celor mici și, în același timp, pot să constate puritatea lor sufletească și emoția lor nealterată. Toate acestea transpar din desenele elevilor, din poezioarele lor sau din compunerile lor cu privire la viețile sfinților, la tradițiile religioase și cele populare de Crăciun și Anul Nou. În așteptarea Pruncului Sfânt care se naște în peștera din Betleem, elevii de la școlile gimnaziale „Geo Bogza” și nr. 7 din sectorul 1 al Capitalei, coordonați de profesorul lor de religie, Ionuț Tarău, și-au propus să ne bucure și pe noi cu ceea ce au desenat și au compus în preajma sărbătorii Sfântului Ierarh Nicolae, a Nașterii Domnului și a Sfântului Vasile cel Mare.
Credinţa şi faptele bune
Dragi copii, întotdeauna ne bucurăm atunci când descoperim ceva interesant şi de folos pentru viaţa noastră. Dumnezeu nu ne lasă fără daruri, ci trimite un om, o carte sau uneori chiar o poveste, prin care ne vorbeşte şi ne învaţă cum să clădim viaţa noastră în chip frumos. Un astfel de prilej este şi povestioara de astăzi, din care avem ce învăţa. Trebuie doar să fim atenţi şi să primim adevărul ei. Se povesteşte despre vremuri trecute; dar sunt şi astăzi oameni cu multă credinţă, vădită în faptele bune.
Pe vremuri, multe dintre râuri nu aveau poduri de trecere, ci existau oameni curajoşi din partea locului care îi treceau pe cei care doreau cu barca, de pe un mal pe celălalt. Trăia pe-atunci un bătrân, om credincios şi cu dragoste de Dumnezeu, care îşi câştigase pâinea toată viaţa, trecând călătorii cu barca de pe un mal pe celălalt al unui râu mare. Trecuse prin multe încercări, învăţând din toate şi agonisind multă înţelepciune. De mult timp îşi sculptase cu măiestrie vâslele, scriind pe una "credinţă", iar pe cealaltă "fapte bune". Le preţuia tare mult, căci de fiecare dată când le folosea, se gândea cum să unească mai mult credinţa sa cu faptele bune. Într-una din zile, trebuind să treacă pe celălalt mal pe un tânăr, acesta îl întrebă sigur pe el şi oarecum iscoditor: - Bătrâne, de ce ai scris pe această vâslă "credinţă", iar pe cealaltă "fapte bune"? - Fiindcă acestea două, credinţa şi faptele bune, trebuie să ne călăuzească viaţa. - Totuşi eu cred că omul nu are nevoie de amândouă, se grăbi tânărul să răspundă. Îi este de ajuns una singură. Bătrânul vâsli tăcut mai departe, însă numai cu o vâslă. Desigur, barca nu mai înainta spre celălalt mal, ci se învârtea mai mult pe loc. Ba chiar, la un moment dat, barca fu luată de şuvoiul apelor, care o purta spre un loc primejdios. Atunci bătrânul schimbă repede vâsla şi îi spuse tânărului: - Priveşte! Vâsla "credinţă" singură nu m-a putut ajuta. Să încerc atunci cu "faptele bune" şi poate vom reuşi să ajungem la liman teferi. Dar nici aşa barca nu putu fi controlată, ci, dimpotrivă, se apropie şi mai tare de cascadă. Speriat de vuietul căderii apelor, tânărul strigă: - Prinde amândouă vâslele, bătrâne, şi vâsleşte cu putere, că altfel nu mai scăpăm cu viaţă de aici. Bătrânul luă din nou amândouă vâslele şi vâsli iscusit, reuşind să ajungă cu bine la mal. Astfel a înţeles şi tânărul nostru cât adevăr era în spusa bătrânului: numai cu înţelepciune poate omul să păstreze un echilibru în viaţa lui, unind credinţa şi faptele bune. Credinţa ne arată calea, iar faptele bune ne ajută să înaintăm. Uneori gândim că ar fi de ajuns să avem una din ele. Poate însă pasărea să zboare cu o singură aripă sau barca să înainteze spre mal cu o singură vâslă? Desigur, nu. Faptele bune şi credinţa sunt cele două aripi prin care sufletul nostru se înalţă spre Dumnezeu. Ele se ajută una pe cealaltă şi se împlinesc.