Cum a fost pedepsit Absalom, care a complotat împotriva tatălui său

Împăratul David avea un fiu pe care îl chema Absalom. Acesta era un prinţ foarte frumos. Avea un păr foarte lung, care cădea în bucle bogate. Mai avea şi o trăsură frumoasă, trasă de cai puternici. Când trecea cu trăsura pe străzi, buclele fluturau în jurul capului său. Atunci, oamenii se opreau ca să-l admire, zicând: „Priviţi, acesta este prinţul nostru, prinţul nostru cel frumos, Absalom“.

Absalom era prietenos cu toţi oamenii. Cateodată îi săruta chiar şi pe oamenii din stradă. Şi de aceea, poporul îl iubea, spunând mereu: „Ce prinţ drăguţ! Ce împărat bun va fi mai târziu. Căci, da, Absalom va fi împăratul nostru mai târziu.“

Iar când Absalom auzea aceasta, era mulţumit. Tocmai de aceea se purta aşa de drăguţ cu oamenii, ca aceştia să zică: „Absalom va fi împăratul nostru“.

Şi într-adevăr, dacă devenea împărat, putea locui în frumosul palat. El ar fi stăpân peste toată ţara, el ar fi cel mai puternic şi cel mai bogat dintre oameni.

Complotul

Însă, tatăl său, David, încă era împărat. Iar Absalom nu putea deveni împarat, înainte ca tatăl lui să moară. Absalom aştepta, deci, ca tatăl său să moară.

Şi adesea se gândea el: „Vai, ce mult mai trăieşte! Aş vrea ca tatăl meu să fie foarte bolnav. Aş vrea ca tatăl meu să fie deja mort“. Se vede, aşadar, că Absalom era foarte rău, căci dorea moartea tatălui său. Era artificial şi fals, făcând impresie bună, dar în inima lui era cu totul altul. Se purta astfel, doar ca să devină împărat. El era un prinţ frumos, cu o inimă falsă şi murdară, însă oamenii nu vedeau asta. Absalom aştepta de mult timp să devină împărat, dar tatăl său, David, nu era bolnav. Şi pentru că ar mai fi putut dura mult timp până să moară, Absalom se gândi: „De ce să mai aştept atât? Aş putea să-l alung pe tatăl meu. Astfel aş deveni imediat împărat“.

Vorbi despre aceasta prietenilor săi, care erau la fel de răi ca şi el. Şi împreună puseră la cale cum să-l alunge pe David de pe tron.

Ştii tu ce a făcut prinţul acela rău? Se duse foarte politicos la tatăl său şi îi spuse: „Tată, îmi dai voie să merg la Hebron? Vreau să-i aduc acolo Domnului o jertfă“. David îi răspunse: „Du-te în pace, fiul meu!“.

Alungarea împăratului

Absalom pleca deci la Hebron. Era un oraş, nu departe de Ierusalim. Acolo adună pe toţi prietenii săi şi pe toţi oamenii care voiau să-l ajute şi formară o armată puternică. Apoi, Absalom se hotărî să se întoarcă la Ierusalim ca să-l alunge pe tatăl său.

Oamenii săi suflau în trompete şi strigau peste tot: „Absalom este împărat în Hebron!“

Sărmanul David! Cât fu de surprins! Nu putea crede că fiul său era aşa de hain şi că voia să-i facă atât de mult rău. Şi totuşi era adevărat.

Absalom pornise deja cu oastea sa. Trebuia oare ca David să-şi adune servitorii şi soldaţii săi? Nu, el nu dorea aşa ceva. Dar se gândi să fugă de fiul său. „O, Absalom, ce durere îmi faci!“, plânse împăratul în inima lui. Apoi îşi spuse în sine: „Domnul îl vede şi ştie totul! Dacă El găseşte de bine ca eu să rămân împărat, El mă va aduce înapoi la Ierusalim“.

Părăsi deci, plângând, Ierusalimul. Cu el merseră atât prietenii săi, cât şi servitorii, căci erau mulţi care îl iubeau. Ieşiră trişti din oraş şi se duseră departe, tot mai departe. Trecură peste un râu, peste munţi, până când ajunseră într-un oraş îndepărtat, unde se opriră.

Ruga lui David

În tot acest timp Absalom era la Ierusalim. Se instalase în palatul tatălui său, declarându-se pe sine împărat.

Dar nu era încă mulţumit prinţul acela rău. Căci voia să rămână împărat pentru totdeauna. Şi de aceea voia să-l aibă pe tatăl său prizonier, pentru că astfel David nu s-ar mai putea întoarce niciodată ca să-l alunge.

De aceea, Absalom strânse o armată mare şi se duse spre locul în care era tatăl său.

Lui David nu-i mai rămăsese altceva decât să se apere împotriva propriului său copil. Trimise armata sa în întâmpinarea lui Absalom, dar el nu se duse, ci rămase în oraş şi aşteptă, îngrijorat şi trist. Se ruga mereu ca fiului său să nu i se întâmple nimic, să nu fie omorât, „căci atunci va trebui să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu cu inima sa rea, iar Dumnezeu îl va pedepsi pentru toate relele, pe care le-a făcut“. De aceea, David porunci soldaţilor să nu-i facă nici un rău fiului lui. Cât de mult îşi iubea David copilul!

Pedeapsa lui Absalom

Cele două oşti se întâlniră într-o pădure mare. Oastea lui Absalom şi oastea lui David. Absalom era în frunte, călare pe un măgar. Luptă cât putu de tare împreună cu armata lui. Dar oamenii lui David fură mai puternici, căci Domnul îi ajută. Astfel, ei câştigeră lupta, iar soldaţii lui Absalom o luară la fugă. Fugi şi Absalom. Galopa cât putu de repede, însă, pădurea fiind deasă, iar crengile atârnau foarte jos, Absalom îşi prinse capul între crengi, iar măgarul continuă să fugă. Rămase astfel atârnat cu capul între crengile dese ale unui pom, iar părul său lung şi frumos se încolăcise între acestea.

Aşa l-au găsit soldaţii lui David. Şi-a primit deci pedeapsa. A vrut să-l prindă pe tatăl său, dar acum el însuşi era prins. A vrut să-l omoare pe tatăl său, dar acum el însuşi fusese omorât.

Vestea cea rea

David era acasă, îngrijorat şi aştepta. Deodată apăru un om care alerga şi striga: „O, împărate, noi am câştigat!“. Deloc mulţumit, David întrebă doar: „Ce e cu fiul meu?“. Omul îi răspunse: „Absalom e mort“.

La auzul acestora, David începu să plângă. În durerea sa, se zbătea şi plângea în hohote. „O, fiul meu, fiul meu, fiul meu! Aş fi dorit atât de mult ca tu să trăieşti, iar eu să fi murit!“ Cât de mult îşi iubea omul acesta copilul!

Ceva mai tâziu, David se întoarse la Ierusalim şi locui iarăşi în palatul său, îşi reluase tronul. Dar nu mai era ca altă dată. Căci prinţul Absalom nu mai trecea pe străzi. David îşi pierduse fiul pentru totdeauna. De câte ori se gândea la el, David se întrista şi ofta amarnic: „O, Absalom, fiul meu, fiul meu!“ (www.copilul.ro)