Cum vede Ovidiu sfinţii lui Dumnezeu

Pictează de la vârsta de trei ani. Talentul său poate fi admirat pe zecile de icoane realizate pe diferite materiale. Începând de la lemn şi până la resturile de gresie de acasă, totul capătă culoare şi formă sacră sub penelul său. Sunt lucrări inspirate din cărţile sfinte pe care le-a răsfoit sau din imaginaţia candidă, de copil. Şi toate acestea fără ca el să fie elev la o şcoală de specialitate, să provină dintr-o familie de pictori şi fără a fi studiat undeva artele plastice.

La cei 9 anişori ai săi, Ovidiu George Rusu se poate număra între cei care au sădit în suflet darul de a putea deveni, cândva, pictori de icoane şi de biserici. Nu oricum, ci doar dacă se vor găsi persoanele în măsură să-i susţină talentul mai mult decât o pot face părinţii săi, oameni cu venituri modeste care trăiesc într-un sat din judeţul Bacău.

Râvneşte la un şevalet

Deşi copil simplu de la ţară, Ovidiu nu este ferit de grozăviile ce bântuie imaginile la televizor, încărcate de violenţă, ură şi mizerie. Are televizor, discută cu colegii la şcoală, iar ceea ce şi-ar putea dori un puşti, respectiv computer, jocuri sau telefoane mobile, ar putea fi şi visul lui. Însă lucrurile stau cu totul altfel în cazul lui Ovidiu. Nu râvneşte nici la calculator, nici la alte minunăţii aflate în mintea tuturor tinerilor de astăzi, ci la un şevalet. Un şevalet pe care să-şi poată aşterne creaţiile aşa cum îi dictează sufletul şi credinţa.

Cine are ocazia să-l observe, se poate convinge că băieţelul are toate şansele să devină un artist autentic, care să lase în urmă ceva. Dar, din cauza circumstanţelor, sansele par mai mari ca el să rămână un anonim, în satul natal.

Locuieşte într-o casă de pe o uliţă îngustă din Sănduleni, o comună situată la vreo 30 de kilometri de municipiul Bacău, la o aruncătură de băţ de Biserica „Sfânta Cuvioasă Parascheva“. O casă în care trăiesc două familii. Într-o jumătate, familia lui Ovidiu, în cealaltă, o rudă a sa. Tatăl artistului este pensionat pe caz de boală. Îşi petrece mai toată ziua pe lângă preotul satului Sănduleni, pe care îl ajută şi îl susţine în lupta sa de a face acolo cea mai frumoasă biserică. Mama băiatului face naveta zilnic la o fabrică de cherestea din Oneşti.

Stă toată ziua să picteze icoane

Am ajuns în sat însoţit de părintele paroh Daniel Puiu, cel care a susţinut şi încurajat talentul tânărului, organizându-i două expoziţii: una la şcoala din Sănduleni şi alta la Muzeul „Zamfirei“. Acum am aflat că pentru Ovidiu George invitaţia la desen religios este mai mult decât o pasiune, este un mod de a fi. „Dacă nu pictează o singură zi, e terminat“,

ne-a avertizat Mihăiţă Rusu, tatăl său. Dacă ar fi să aibă timp, Ovidiu ar sta aplecat toată ziua asupra foii de hârtie sau a cartonului pentru a reda, din memorie sau din cărţi, imaginile sfinţilor. „A început să picteze de la trei ani. A încercat diferite icoane şi cred că a reuşit. Nu vrea să creeze altceva. I-a cerut cineva să redea o imagine dintr-o revistă. Nici măcar nu a vrut să se uite despre ce este vorba. Stă toată ziua să picteze icoane. Acum i-am mai impus interdicţii, pentru că a început şcoala şi trebuie să înveţe“, a mai spus tatăl băiatului.

Poftit într-una din camerele familiei Rusu, mi-a fost dat să văd o mulţime de icoane. În faţa unora dintre ele îţi vine greu să crezi că sunt rodul creaţiei unui copilaş. „Când se picta biserica, Ovidiu venea, se urca pe schele, privea la pictor şi copia desenele pe foi de hârtie“, a povestit preotul Puiu. Pe atunci nu avea decât şase anişori.

Visează să devină pictor de biserici

Când l-am rugat să ne arate desenele, ochii albaştrii ai micuţului s-au făcut mari. Şi-a pus iute ochelarii şi a scos un teanc de foi. A început să le explice, pe fiecare în parte. Multe pictate, dar şi mai multe abia schiţate. „Am mai luat din pensie, a mai dat soţia, ne-a mai ajutat părintele şi m-am mai dus la Fondul Plastic, la Bacău, şi i-am cumpărat culori şi pensoane. Sunt scumpe, iar cu banii stăm tare prost. Am pensia de 130 lei din cauza bolii, iar soţia face naveta, zi de zi, la Oneşti. Ne este foarte greu. Dacă nu mai are culori, nu mai poate picta. De aceea, unele sunt doar în creion“, ne-a zis Mihăiţă Rusu.

Dispus oricând să-şi arate dragostea faţă de icoane, Ovidiu ne-a destăinuit care este gândul său de viitor: să devină pictor de biserici. Cea mai mare dorinţă n-a vrut să o mărturisească deschis. S-a întors cu privirea către tatăl său şi a rostit: „Să-mi cumperi, tată, un şevalet“.

Ca orice părinte, gândurile lui Mihăiţă Rusu sunt mai mari. Dar, din nefericire, nu prea par uşor realizabile. Cel puţin, în momentul de faţă. „Aş vrea să-l trimit la Liceul de Artă, să înveţe acolo. Pentru că îi place arta. Dar nu avem nici o posibilitate materială sau financiară. Cine ştie, poate se va găsi cineva să ne ajute“, a afirmat tatăl băiatului. Până atunci, Ovidiu George Rusu va continua să picteze icoane. Asta e viaţa lui. (C.G.)