Iarna în pădure

Munca la pădure nu încetează niciodată, nici măcar iarna. Dacă vor să aibă o pădure sănătoasă, oamenii trebuie să o îngrijească. În poveştile bunicilor noştri, pădurea este ocrotită de Muma Pădurii, care îi pedepseşte pe cei ce vor să facă rău pădurii şi care îngrijeşte copacii. Acum, de aceasta se ocupă silvicultura. De-a lungul întregului an, pădurarii plantează, taie şi păzesc copacii de hoţi şi dăunători. Iarna, ocrotesc vânatul şi taie copacii, nu oricum, ci după un plan, ca pădurea să nu sufere. Pădurarul Ştefan Diaconu a îngrijit o viaţă întreagă pădurile de salcâm din judeţul Galaţi. „Măi, le spuneam oamenilor din sat, cum îşi ocroteşte mama copiii aşa ocrotim şi noi pădurea, că de la ea avem în fiecare iarnă un lemn, o uscătură, dar dacă o distrugem, o ai numai doi-trei ani şi pe urmă nu mai ai.“

Copacii nu se taie aşa, oricum, nici măcar dacă sunt din grădina ta! Să nu uităm cât de folositori sunt: absorb bioxidul de carbon şi produc oxigenul atât de necesar vieţii, micşorează poluarea, prin frunziş hrănesc solul, prin rădăcini fixează pământul, adăpostesc nenumărate vieţuitoare…

Oamenii au învăţat repede să se bucure de foloasele pădurii. Lemn pentru construcţii şi corăbii, pentru foc şi unelte, cărbuni de lemn, catran, vânat, seminţe şi fructe diferite, toate sunt daruri ale pădurii. Mai greu le-a fost să înţeleagă pericolele defrişării nechibzuite: alunecări de teren, inundaţii, mai puţine plante, insecte şi animale.

Un pom creşte la fel de greu ca un om

Înainte, se muncea mai mult iarna la tăierea copacilor, de toamna târziu până primăvara. Primăvara şi vara oamenii erau ocupaţi cu muncile agricole, iar lemnul era prea umed. Acum se taie mai mult toamna spre iarnă sau iarna spre primăvară, înainte de a începe să circule seva. Dar nu era deloc uşor pentru oameni să taie copacii pe ger şi să-i coboare din munte până la fabrici. Copacii erau doborâţi cu toporul ori cu ferăstrăul, apoi erau tăiate ramurile; butucii erau scurtaţi la anumite dimensiuni. Trunchiurile se trăgeau cu calul până la drum, apoi, încărcate în care sau în sănii (chiar şi vara, dacă era iarba umedă), erau coborâte în fabrici.

Au existat zone în ţară unde, din cauza exploatărilor masive, când se tăiau păduri întregi, s-au construit căi ferate pentru transportul lemnelor. Dar mai există un mijloc de transport care s-a folosit până la începutul secolului al XX-lea - plutele, pe râurile mari, cum sunt Bistriţa, Moldova şi Siretul - în Moldova; Mureşul, Sebeşul, Someşurile şi Crişurile - în Transilvania; pe Jiu, Olt, Lotru, Argeş şi Dâmboviţa - în Ţara Românească. Trunchiurile cele mai mari şi mai grele erau legate între ele, iar pe plute se mai transportau şi alte mărfuri: vase, lemne de foc, piatră, sare, lână, grâu, brânză, chiar şi vite şi fân. Ajunşi la locul de sosire, desfăceau pluta, vindeau mărfurile, apoi plutaşii se întorceau pe jos sau cu trenul acasă, ca să coboare cu o altă plută. Plutele mergeau mai ales primăvara devreme, când apele se umflau şi erau suficient de puternice ca să ducă buştenii la vale. Plutăritul s-a păstrat până aproape de vremea noastră pe râul Bistriţa.

Prin Transilvania, marii nobili, care aveau păduri multe, şi-au adus specialişti străini, mai ales italieni, care au folosit tehnici noi de exploatare a lemnelor. Acolo unde terenul permitea, au construit jilipuri, un fel de jgheaburi foarte lungi, din locul de exploatare, în jos, până la locul de depozitare, pe care se vărsa apă, care îngheţa. Pe gheaţă, trunchiurile decojite, fără ramuri şi cu un capăt rotunjit, alunecau mai bine.

În zilele noastre, pădurea a început să se bucure de atenţia meritată. Exploatările nu se fac oricum, ci treptat. Să nu uităm că un pom creşte la fel de greu ca un om. De aceea, în ţările civilizate, există un plan de exploatare. Unii taie atâta masă lemnoasă câtă creşte într-un an, mai ales copacii bolnavi, bătrâni, loviţi sau doborâţi de vânt; alţii vor să-şi refacă pădurile, care, până acum două sute de ani, ocupau o mare parte din Europa şi, pe lângă faptul că taie puţin, plantează în fiecare an noi suprafeţe defrişate şi degradate.

La noi, pădurarii sunt ocupaţi toată iarna cu marcatul arborilor pentru tăieri, pusul hranei pentru animale şi mai ales cu prinderea hoţilor de lemne. Pădurea nu mai este tăiată ras, lăsând pământul gol. Se taie copacii afectaţi de boli, unul de ici, unul de colo, cu grijă, să fie protejaţi copăceii care au crescut în jurul lor. Abia după ce pădurea împlineşte 80 sau 100 de ani se taie, treptat, până sunt scoşi toţi copacii bătrâni, dar în locul lor a crescut deja o pădure nouă. Dacă puieţii sunt sănătoşi, pădurea se regenerează în mod natural. Dacă nu, omul ajută pădurea, plantând puieţi crescuţi în pepiniere.

Duşmanii pădurii

În primul rând, omul. Numai el poate distruge, într-un singur an, o pădure întreagă, care a crescut în sute de ani. Între anii 1885 şi 1918, în ţara noastră au fost tăiate peste şapte milioane de hectare de pădure şi nu s-a mai plantat nimic în loc. În perioada comunistă, statul a controlat cu severitate tăierea pădurilor. După 1989, s-a tăiat şi, din păcate, încă se mai taie enorm, păduri străvechi dispărând cu desăvârşire. Aceasta a dus la alunecări de pământ, inundaţii şi modificări locale ale climei şi ale solului.

Pomişorii din plantaţii sunt ameninţaţi de capre, oi şi vaci, care le pot roade lăstarii sau mugurele din vârf, ceea ce înseamnă că arborele respectiv nu va mai creşte în înălţime.

Vântul puternic aduce daune mari pădurilor, dezrădăcinând arborii, mai ales la munte, unde solul este subţire. În cădere, arborii pot zdreli alţi copaci. Sub scoarţa ruptă, primăvara se pot adăposti şi înmulţi insecte dăunătoare pomilor, care vor ataca alţi copaci, sănătoşi.

Muma Pădurii, Moşul Codrului şi Fata Pădurii

Ţăranii de odinioară nu-şi puneau problema protejării pădurilor aşa cum ne-o punem noi astăzi, pentru că pădurile nu erau în pericol de dispariţie. Totuşi, ei ştiau că pădurea este ocrotită de fiinţe înspăimântătoare, cum este Muma Pădurii, care îi pedepseşte pe cei care taie copacii, copiii ei. În pădure mai locuieşte şi Fata Pădurii. Frumoasă, cu faţa albă şi păr negru, lung şi despletit, umblă prin pădure cântând, speriindu-i pe drumeţi şi pe ciobani. Ea nu se teme de oameni, dimpotrivă, îi caută pe feciori, pe care vrea să-i farmece, să se îndrăgostească de ea. Moşul Codrilor, dimpotrivă, urât şi mătăhălos, cu ochii cât sita şi picioarele cât răşchitoarele, caută să omoare sau să-i pocească pe oamenii care dorm în pădure, vrând să-i mănânce. Din fericire, se teme de foc şi astfel, folosind focul, poţi să te fereşti de el.

▲ Cum să ajutăm pădurea?

Oricât de tineri am fi, putem să ajutăm pădurea, dacă:

- Atunci când mergem în excursii, nu aruncăm gunoaie şi sticle în pădure. De la un singur ciob de sticlă au ars hectare întregi de pădure;

- Nu rupem mugurii, mai ales mugurii din vârful brăduţilor. Un mugur rupt înseamnă o creangă ruptă;

- Nu rupem florile, nu ducem copăcei acasă, cu rădăcini cu tot, ca să-i plantăm în grădinile noastre, căci ei nu trăiesc bine decât în pădure, unde au fost făcuţi să crească;

- Le explicăm şi copiilor mai mici de ce e bine să ocrotim pădurea.

▲ Ştiaţi că…

Salcâmul, tăiat la suprafaţa solului la vârsta de 25 de ani, dă un lăstar puternic, care creşte mare? Astfel se regenerează pădurile de salcâm… Acestea sunt foarte bune pentru a fixa solul în regiuni sărăcăcioase, deşertice, deoarece are rădăcini care cresc adânc. În plus, din floarea de salcâm albinele fac o miere minunată.

▲ Ghici ghicitoarea mea!

1. Ce năpârleşte vara

Şi-nverzeşte iarna? (Cetina bradului)

2. Ce moare şi după aceea aleargă? (Frunza)

3. Primăvara înmugureşte,

Vara umbreşte,

Toamna hrăneşte,

Iarna încălzeşte. (Pomul)