În vreme de secetă

Seceta a fost dintotdeauna un mare duşman al ţăranilor, care trăiau mai ales din roadele pământului. Pentru că oamenii aleargă la Domnul, rugându-L să-i ajute, când e nevoie, Biserica scoate anumite icoane, făcătoare de minuni, în procesiuni pe câmpuri. Se adună oamenii din multe sate, însoţesc sfânta icoană şi se roagă împreună cu soborul de preoţi. Se spune că întotdeauna plouă după aceea. Dar, până acum vreo şaptezeci de ani, copiii încercau să aducă ploaia şi făcând Caloianul, îmbrăcându-se în paparude ori bloji sau ieşind cu crucea la râu. Aşa apucaseră din bătrâni. Cred că şi astăzi sunt locuri în care se mai ţin aceste obiceiuri. Caloianul şi paparudele se făceau la nevoie, dar exista în calendarul popular şi o zi dedicată lor: marţea sau joia după Duminica Tomii.

Icoane care aduc ploaia

Sunt nenumărate mărturiile despre puterea icoanelor făcătoare de minuni de a aduce ploaia. La rugăciunile oamenilor şi ale preoţilor, Dumnezeu dă ploaie, prin mijlocirea unor icoane, cum sunt cea a Maicii Domnului din Mănăstirea Neamţ, cea a Sfintei Ana din Mănăstirea Bistriţa, icoana Maicii Domnului din comuna Trifeşti (judeţul Neamţ), a Maicii Domnului din Mănăstirea Sihăstria şi multe altele.

Sfânta Ana a fost de mare ajutor în timpul secetei cumplite care a lovit ţara, mai ales Moldova şi Bărăganul, în 1946 şi 1947. Se uscase totul, apele mai mici secaseră şi animalele mureau de foame. Pentru că nu mai aveau ce mânca, oamenii îşi părăsiseră casele şi plecaseră în băjenie prin regiuni mai puţin atinse de secetă, cumpărând de-ale gurii nu cu bani, căci nu mai aveau, ci dând în schimb ce obiecte mai de preţ mai păstraseră.

Prin Bucovina, icoana Sfintei Ana de la Mănăstirea Bistriţa a fost scoasă încă din primăvară şi dusă dintr-o parte în alta, după nevoie. Şi unde se oprea şi se făceau rugăciuni, ploua... Spun bătrânii care îşi mai amintesc că, atunci când a ajuns sfânta icoană la Târgu Neamţ, s-au adunat mii de credincioşi să o întâmpine şi să se roage. Şi nici nu a plecat bine convoiul spre Humuleşti, că a început să plouă atât de tare, încât se inundaseră străzile, iar ogoarele musteau de apă. Şi a plouat atunci peste toată lunca Moldovei...

Caloian şi paparude

În săptămâna a treia de după Sfintele Paşti, bunicii noştri se îngrijeau de recoltele viitoare şi, de aceea, nu lucrau marţi şi joi, pentru ploi prielnice şi fără grindină. Şi tot în acea marţi, femeile grijulii le aminteau copiilor să facă Caloianul. Caloian se făcea numai în sudul ţării: în sudul Moldovei, în Muntenia, Oltenia, Banat şi în Dobrogea. În restul ţării ploaia se chema altfel...

Supravegheate discret de femei, ca să nu greşească ceva, fetiţele modelau un omuleţ de o palmă din lut, îl îmbrăcau în cârpe, îi puneau o căciulă din coji de ouă roşii, apoi îl aşezau pe o năsălie făcută dintr-o scândurică. Îl împodobeau cu flori, coji de ouă roşii, busuioc. Un copil închipuia preotul, alţii duceau lumânări aprinse, un băiat ducea steagul - o năframă legată de un băţ. Copiii îl boceau şi se străduiau din răsputeri să plângă, storcându-şi deseori lacrimile cu ajutorul unei cepe. Nu de alta, dar ştiau că, fără lacrimi, nu vine ploaia! Cântau apoi un anumit cântec şi aşa, bocindu-l, îl înmormântau într-un lan de grâu, la o răscruce sau într-un loc pustiu.

Prin unele părţi, se făceau două păpuşi de lut: Tatăl-Soarelui şi Muma-Ploii. Dacă era secetă, îl îngropau pe Tatăl-Soarelui, dacă ploua prea mult, pe Muma-Ploii... O păpuşă murea şi cealaltă învia şi cea care trebuia să învie era pusă într-un pom sau aruncată într-o fântână.

Deşi copiii erau cei care făceau Caloianul, tot satul ţinea ziua, nelucrând la câmp. Altfel, credeau ei, nu va ploua. A treia zi de la „înmormântare“, Caloianul era dezgropat şi dat pe apă sau sfărâmat în bucăţi, iar bucăţile - împrăştiate prin lanuri şi aruncate în fântâni. După ce mai cântau o dată cântecul Caloianului, copiii se udau reciproc, apoi se aşezau la masă şi se ospătau, ca „pomană“ pentru Caloian, cu bucate aduse de acasă: ouă, brânză, unt, colaci...

Tot prin sudul ţării umblau şi paparudele, într-una din joile dintre Sfintele Paşti şi Rusalii sau oricând era secetă. Copiii se acopereau cu crengi înfrunzite şi umblau din casă în casă cântând cântecul paparudelor, iar femeile ieşeau şi îi udau zdravăn, din cap până în picioare. Aşa se credea: cu cât erau mai uzi, cu atât urma să plouă mai tare. Oamenii nu lucrau, ci petreceau, ca să fie cu voie bună tot anul, nu supăraţi din cauza secetei.

Ştiam că obiceiul s-a pierdut, dar iată că am auzit că, prin unele zone, în urmă cu câţiva ani, copiii s-au făcut paparude. Aşa e cu obiceiurile vechi, par că se pierd şi dorm undeva, în memoria bătrânilor, şi nici nu ştii când „se trezesc“ şi sunt din nou practicate! Dar să nu uităm că nu Caloianul aduce ploaia, ci Dumnezeu este Cel Care o trimite, la rugăciunile celor aflaţi în nevoie, care îl trimit pe Caloian să ceară ploaie: „Caloiene, Iene,/ Du-te-n cer şi cere!/ Să deschidă porţile/ Să sloboadă ploile,/ Să curgă ca gârlele,/ Zilele şi nopţile,/ Ca să crească grânele...“.

▲ „Ploaie, Doamne, ploaie...“

Doenel Vulc din Sânpetru, Ţara Haţegului, povesteşte: „Când era secetă, fetele mai mărunte, aşa, în jur de zece anişori, aduceau lemn şi făceau o cruce. O împodobeau cu flori. Erau până la zece fetişcane; două mai mici, în faţă, purtau crucea pe drum. Ălelalte se ţineau de mână, două câte două, şi noi, băieţii, în urma lor, mergeam şi noi frumos. Se mergea la câmp, că nu ploua până când nu mai era nimic de mâncare, nu se mai făceau culturile, nu mai era o legumă. Oamenii se uitau după ploaie mai mult decât după orice. Se duceau la câmp, intrau într-un lan, fie porumb, fie grîu, depinde pe ce timp era, îngenuncheau copiii în lan şi ziceau o rugăciune la cer, ca Dumnezeu să facă cumva, să plouă. Şi pe urmă porneau prin sat cu crucea şi cântau. Era o cântare frumoasă şi jalnică: «Ploaie, Doamne, ploaie,/ De când n-ai ploiat,/ Câmpuâ s-o uscat,/ Vitele-or săteat şînsetat - n. n.ţ/ Ploaie cu ciubăruâ/ Să duruie păruâ,/ Ploaie cu găleata,/ Să duruie vatra».

Fiecare gospodină ieşea cu găleata cu apă şi-arunca pe ele... şi pe noi, care mergeam în urmă. Şi-o luam dintr-un capăt de sat până-n ălălalt. Când ajungeau la râu, dădeau drumul la cruce pe râu, se ducea pe valuri şi toţi intram în apă îmbrăcaţi, că şi-aşa eram uzi de pe uliţă. Şi cu asta să încheia. Şi nu ştiu ce să cred, dar eu cred aşa: că sufletul copiilor este curat. Ploua după rugăciunea lor. Se întâmpla că venea ploaia“.