Îngerul Crăciunului

E noaptea de Crăciun. Vântul suflă jucăuş peste dealurile troienite de omăt. E ora la care, cu genele obosite de aşteptare, copiii păşesc în împărăţia somnului.

Spre miezul nopţii, când nu se mai aude din foşnet, din înălţimea înstelată coboară un înger. E îngerul Crăciunului!

În fiecare an, în această noapte, Dumnezeu îl trimite pe pământ cu daruri pentru copii. El intră din casă în casă, se opreşte la căpătâiul fiecărui copil, dintr-o privire îi citeşte sufletul, după care scoate din desagă darul hărăzit lui de Dumnezeu.

Prima dată, a intrat într-o casă frumoasă, unde, într-o încăpere curată şi caldă, dormea o fetiţă. Îngerul s-a apropiat, a privit-o şi a scos din sac darul potrivit pentru sufleţelul ei. Îngerul a mângâiat-o şi i-a spus:

- Ţie, pentru că nu te cerţi cu nimeni, îţi dăruiesc pacea! A sărutat-o pe frunte şi apoi a zburat mai departe.

A intrat în altă casă. Acolo era un băiat. Îngerul l-a privit şi a scos darul din desagă, spunând:

- Ţie, pentru că nu-ţi este frică de greutăţi, îţi dăruiesc curajul! L-a sărutat şi pe el părinteşte şi a plecat grăbit mai departe.

A intrat în casa unei fetiţe care abia adormise. După ce i-a cântărit cu grijă sufleţelul, a scos din sac darul potrivit pentru ea şi i-a spus:

- Ţie, pentru că nu vrei să răneşti pe nimeni, îţi dăruiesc blândeţea!

După ce a sărutat-o pe fruntea adormită, îngerul s-a grăbit spre alţi copii. La toţi le-a dat daruri pe potriva lor...

A ajuns şi la ultima căsuţă. Acolo, într-un pătuţ dormea adânc un băieţel. Îngerul s-a apropiat de el, l-a privit îndelung, dar n-a putut să-i cântărească sufletul... Sufletul acestui copil era mult prea mare. A întins mâna în tolbă şi a nimerit ceva greu... A tras mâna afară şi a privit în palmă. Darul acestui copil era suferinţa.

A îngenunchiat lângă pătuţul copilului şi cu vocea stinsă a rostit cuvântul lui Dumnezeu:

- Ştiu cât de mare este sufletul tău. Ştiu că în el va încăpea o lume întreagă. Îi vei iubi pe oameni până la sfârşit şi... pentru aceasta îţi dăruiesc suferinţa. Săbii, fulgere şi piroane vor trece prin sufletul tău. Vei primi de la oameni biciuri, lovituri şi pietre. Se vor lepăda de tine, chiar şi din cei mai apropiaţi ţie. Dar prin această suferinţă vei mântui omenirea şi apoi vei urca uşor, cu suflet blând şi luminos, la cer.

După aceste vorbe, îngerul l-a privit pe pruncul ce dormea, văzând strălucind pe fruntea lui când o cunună de stele, când o cunună de spini. Atunci, îngerul s-a aplecat şi i-a sărutat picioarele copilului, care primise ca dar suferinţa. (Roberta Igorov, clasa a IV-a)