Iosif şi fraţii lui nemiloşi

Isaac, fiul lui Avraam, a avut doi fii: pe Isau şi pe Iacob. Lui Iacob i-a dăruit Dumnezeu 12 fii şi o fată. Toţi feciorii lui erau voinici şi sănătoşi. Mergeau zilnic cu turmele la păşune. Între fiii lui Iacob, cel mai aşezat şi mai cuminte era Iosif.

Iosif nu ieşea niciodată din voia părinţilor, vorbea numai prin cuvinte frumoase şi se temea de Dumnezeu. Părinţii îl iubeau mult pe Iosif şi pentru a-l cunoaşte mai uşor între ceilalţi fii, ei i-au făcut o haină lungă şi aleasă. Unii dintre fraţi însă nu-l iubeau pe Iosif, întrucât acesta îi mustra adesea pentru faptele şi cuvintele lor cele urâte.

Într-o zi, Iosif a povestit fraţilor săi visul acesta: „Eram la câmp cu toţii şi legam snopi. Snopii mei stăteau drept, iar ai voştri se plecau spre ai mei“. Într-o altă zi, el le-a mai spus un alt vis, prin care „se părea că soarele, luna şi unsprezece stele se aplecau şi se închinau în faţa mea“. Atunci fraţii s-au mâniat şi au strigat: „Cum! Să ajungi mai mare decât noi şi să ne închinăm ţie? Asta nu se va întâmpla niciodată!“. Şi aşa, fraţii şi-au pus în gând să-l piardă pe Iosif...

Iosif este vândut de fraţii săi

Într-o zi, pe când fiii lui erau cu turmele la păşune, bătrânul Iacob îl trimise pe fiul lui cel iubit să-i aducă veşti despre ce fac ei pe acolo. Iosif era acum de 17 ani. Fiind foarte ascultător şi-a luat repede haina cea frumoasă şi a pornit spre câmp. Când aproape să ajungă spre locul în care se aflau fraţii lui, aceştia au zis: „Veniţi, să-l omorâm şi să zicem că l-a mâncat o fiară sălbatică. Tata ne va crede“. Unul dintre fraţi le spuse să nu-l omoare, căci ucidera de frate este cel mai mare păcat. „Aruncaţi-l într-o groapă pustie şi-l lăsaţi acolo“, spuse fratele acela, care îl iubea pe Iosif şi care voia să-l scape de la moarte.

Când a ajuns la fraţii săi, ei l-au prins, l-au dezbrăcat de haina cea frumoasă şi l-au aruncat într-o fântână părăsită. Dar tocmai atunci treceau pe acolo nişte neguţători din Egipt, care cumpărau şi oameni. Şi ce gândise unul dintre ei? Să-l dea pe fratele lor negustorilor, căci dacă acesta va muri în groapă, tot păcatul lor va fi.

Fraţii s-au învoit şi l-au vândut pe Iosif cu 20 de arginţi.

Cum mai plângea bietul copil, dar numai unul dintre fraţi era înduioşat de lacrimile acestuia.

Neguţătorii l-au aşezat sus pe o cămilă şi au pornit spre Egipt. Pentru a-şi acoperi fapta, fraţii cei nemiloşi au tăiat un ied, au rupt haina cea frumoasă a lui Iosif şi au înmuiat-o în sânge. Seara au dus haina şi i-au arătat-o lui Iacob, spunându-i că fiul lui cel iubit a fost mâncat de o fiară sălbatică. Bătrânul plânse mult după fiul lui cel iubit.

Iosif în Egipt

În Egipt, Iosif a fost vândut unui slujbaş împărătesc. Fiindcă s-a purtat bine, Iosif a ajuns mai mare peste toate slugile acestuia.

Soţia slujbaşului însă era o femeie foarte rea şi îl vorbea pe Iosif numai de rău. Astfel, tânărul a ajuns în închisoare. Era rău după gratii, însă el avea nădejde în bunul Dumnezeu şi nu se temea de nimic.

În închisoare, Iosif a tălmăcit visele paharnicului împăratului şi al pitarului împăratului, care fuseseră închişi din ordinul lui Faraon. Peste trei zile, toate s-au împlinit după cum tălmăcise Iosif. Pitarul a fost spânzurat, iar paharnicul a fost eliberat şi pus din nou în slujba sa.

Paharnicul a ieşit vesel din închisoare. Iosif s-a apropiat de paharnic şi i-a zis să nu-l uite şi să-l scoată din închisoare, căci este nevinovat.

Tălmăcirea viselor

După doi ani a avut şi faraonul un vis ciudat. Se făcea că, stând pe malul unui lac, au ieşit din apă şapte vaci grase şi după ele au ieşit şapte vaci slabe. Vacile cele slabe le-au mâncat pe cele grase, dar tot slabe au rămas. Apoi, dintr-un pai au crescut şapte spice pline, apoi şapte spice goale. Spicele cele goale le-au înghiţit pe cele pline şi tot goale au rămas.

Faraon nu înţelegea visele şi era neliniştit. A chemat la curtea lui mulţi magi învăţaţi, dar nici unul dintre ei nu ştia să interpreteze visele lui. Atunci paharnicul şi-a amintit de Iosif şi i-a vorbit faraonului despre el. Trimiţând îndată după el, Iosif a venit în faţa Faraonului şi i-a zis: „Prin vis, Dumnezeu îţi vesteşte că vor veni şapte ani roditori şi după ei vor urma şapte ani neroditori. Atunci va fi lipsă şi foamete mare. Să pui, deci, om care să strângă bucate şi pentru anii cei răi“. Lui Faraon i-au plăcut cuvintele spuse de tânărul Iosif şi pentru aceasta l-a scos din închisoare şi l-a pus mai mare peste toţi oamenii din ţara sa.

Fraţii lui Iosif vin în Egipt

După şapte ani plini de rod, au urmat cei şapte ani neroditori, după cum tălmăcise Iosif. Acum era foamete mare în Egipt şi în alte ţări. Foametea s-a extins şi peste Canaan, unde locuia Iacob şi fraţii lui Iosif. Mulţi oameni cerşeau la curtea lui Faraon. Printre aceştia, au sosit într-o zi şi fraţii lui Iosif. Iacob însă a trimis numai zece dintre copiii lui, pe Veniamin (fratele lui Iosif, născut din aceeaşi mamă) oprindu-l acasă, pentru a nu-l pierde aşa cum îl pierduse pe Iosif.

Când au ajuns la curtea lui Faraon, Iosif i-a recunoscut, dar nu li s-a descoperit. Întrebându-i despre ei, interesându-se de tatăl lor şi de fratele cel mai mic, aceştia i-au spus că sunt unsprezece fraţi, dar cel mai mic a rămas acasă. Iosif le-a zis: „Sunteţi spioni!“ Şi i-a aruncat în închisoare.

Apoi a poruncit să le umple sacii cu grâu şi să pună argintul pe care ei îl aduseseră ca plată deasupra. Când au fost toate gata, i-a scos şi le-a zis: „Acum puteţi merge în ţara voastră. Simeon rămâne aici, închis, până când îl aduceţi pe Veniamin. Numai aşa pot şti că nu sunteţi spioni. Dacă vă întoarceţi fără fratele cel mai mic, nu mai primiţi bucatele“.

Când au ajuns acasă, fraţii au povestit tatălui lor ce li s-a întâmplat. Iar când au dezlegat sacii au aflat argintul în sacii lor şi s-au înspăimântat. Iacob a început atunci să plângă, spunând: „Iosif nu mai este, Simeon nu mai este şi acum este vorba să-l pierd şi pe micul meu Veniamin. Toate au venit asupra mea! Voi îmi răpiţi copiii!“.

Bucatele s-au isprăvit repede. Nevoit fiind, Iacob i-a trimis din nou pe feciorii lui după hrană, de data aceasta lăsându-l şi pe Veniamin cu ei.

Reîntâlnirea dintre tată şi fiu

Astfel, aceştia au luat daruri, bani şi saci şi au pornit spre Egipt. Iosif i-a primit bine, i-a aşezat la o masă bogată şi i-a ospătat. Apoi a poruncit să li se umple sacii cu grâu şi, pe ascuns, să pună paharul în sacul lui Veniamin.

Fraţii au plecat spre casă veseli. Deodată nişte ostaşi i-au oprit, strigându-le! „Staţi pe loc! Voi v-aţi purtat ca nişte hoţi şi aţi plătit binele cu rău. Unul dintre voi a furat cupa de argint al domnului nostru“.

Atunci, soldaţii au căutat şi au aflat paharul în sacul lui Veniamin. I-au întors în Egipt şi i-au dus în faţa lui Iosif.

Stând în genunchi, cei unsprezece fraţi aşteptau pedeapsa domnului. „Cel ce a furat paharul va rămâne rob, iar voi vă veţi întoarce la casa voastră“, spuse Iosif cu durere. Atunci, unul dintre fraţi se oferise el să rămână, ca să nu-i rupă inima bătrânului Iacob.

Iosif nu s-a mai putut abţine şi printre lacrimi a strigat: „Eu sunt fratele vostru, Iosif! Mai trăieşte oare tatăl meu?“. Mângâindu-şi fraţii înspăimântaţi, Iosif le-a zis: „Nu vă temeţi! Dumnezeu mi-a purtat de grijă. Dacă nu mă vindeaţi, acum nu era cine să vă scape de sărăcie şi de foamete. Mergeţi în Canaan şi-l aduceţi şi pe tatăl nostru aici“.

Atunci, Iosif şi-a sărutat fraţii în semn de iertare. Aceştia s-au întors acasă, povestind cele întâmplate. Deşi era bătrân, Iacob a părăsit totuşi Canaanul şi a mers în Egipt, la fiul lui cel iubit.

***

Feciorii lui Iacob au făcut un păcat mare faţă de fratele lor, dar şi faţă de Dumnezeu. Chiar Domnul nostru Iisus Hristos spune: „Cel ce nu-şi iubeşte fratele, acela nu-l iubeşte nici pe Dumnezeu“.

Dumnezeu a avut grijă de Iosif pentru că acesta era bun şi credincios. Tatăl ceresc îngrijeşte de toţi tinerii care se aseamănă cu Iosif. Căci ochii Domnului privesc spre cei ce-L iubesc pe El.

Câte rele i-au făcut lui Iosif fraţii lui! Dar el i-a iertat. Aşa se cade să faceţi şi voi, căci Domnul Hristos ne îndeamnă să iertăm greşelile fraţilor noştri, ca să ne ierte şi El nouă. „De veţi ierta oamenilor greşelile lor şi Tatăl vostru cel ceresc va ierta vouă greşelile voastre“. (Text adaptat de Narcisa Balaban după pr. Dumitru Călugăr, „Şapte cărţi de religie“, Episcopia Romanului şi Huşilor, 1990)