Jumătatea Postului Mare şi ouăle încondeiate

Învierea Domnului pare departe, dar, odată cu jumătatea Postului Mare, în multe familii încep şi pregătirile pentru sfânta sărbătoare. În miercurea din a patra săptămână din Post, gospodinele de la ţară adună ouăle din cuibar şi le numără. Nu de alta, dar ca să ştie câte ouă le mai trebuie pentru cozonaci şi pentru înroşit. Şi tot acum, femeile talentate încep să încondeieze ouă, operaţie migăloasă care durează multe zile.

Miezul Păresimilor

Sunt zone în care postul se mai numeşte „păresimi“. E un cuvânt vechi, moştenit din latină, unde „quadragesima“ însemna „patruzeci de zile“. În unele zone, cuvântul a fost scurtat, ajungând „părese“. Postul Sfintelor Paşti este alcătuit din două părţi: patruzeci de zile de post şi Săptămâna Patimilor, de la Florii la Înviere, adică, în total, 48 de zile. Bătrânii au uitat, cu vremea, sensul cuvântului „păresimi“ şi au numărat jumătatea postului în a douăzeci şi patra zi, miercuri, în a patra săptămână.

De ce era atât de importantă această zi pentru bătrânii noştri, nu prea ştiu. Dar cred că avea legătură cu credinţa că punctul de echilibru dintre cele două jumătăţi poate fi periculos. Un gest necugetat poate strica totul, pentru că strică echilibrul. Prin Banat se spunea că cine lucrează în această zi nu mai are spor tot anul, merge ba înainte, ba înapoi, şi tot ceea ce lucrează strică! De aceea, femeile nu munceau în această zi, tocmai când aveau mai multă treabă cu ţesutul şi curăţenia de Paşti. Nu torceau, nu urzeau pânză, nu ţeseau, nici nu coseau, de teamă că vor înnebuni sau se vor îmbolnăvi. Puţinele treburi pe care şi le permiteau le făceau abia după ce adunau ouăle din cuibare, le puneau lângă celelalte, adunate de la începutul postului, şi le numărau. Îşi făceau apoi socotelile, să ştie câte le mai trebuie pentru înroşit şi cozonaci. Se mai spunea din bătrâni, prin unele părţi, că, dacă numeri ouăle în această zi, vei avea noroc la păsări tot anul: nu se vor îmbolnăvi, vor oua suficient, nu le vor răpi ulii… Totuşi, cred că e vorba de o înţelepciune practică, dobândită de-a lungul vremii, căci abia de pe la jumătatea Postului Mare găinile se ouă mai mult, pe măsură ce se împrimăvărează şi creşte ziua. Astfel, femeile puneau la cloşcă numai ouăle cu bănuţ ouate în a doua jumătate a postului, după Miezul Păresimilor.

Ouă „necăjite“

Mai demult, ouăle se vopseau cu fiertură de plante. Dar mai sunt şi azi femei care preferă ierburile vopselelor din comerţ. Plantele erau adunate vara şi uscate cu grijă, ca să iasă culoarea frumoasă. Pentru galben, foloseau scoarţă şi frunză de măr sălbatic, laptele-câinelui, răchiţică, drobiţă, coajă de ceapă. Roşul îl obţineau din şovârv, scoarţă de arin roşu, scorţişoară, sunătoare. Din dediţei, brânduşe, rujă-neagră, urzici sau seminţe de floarea-soarelui obţineau culoarea verde, fierbându-le în apă, sau culoarea albastră - prin fierbere în borş de tărâţe acru. Acum o sută de ani, unele gospodine făceau şi ouă negre, fierbând scoarţă de arin negru, în amintirea chinului şi durerii Domnului din timpul răstignirii. Pentru vopsele, gospodina trebuia să aibă oale noi, câte una pentru fiecare culoare. Fierbeau plantele bine, strecurau zeama, adăugau piatră acră şi ţineau ouăle fierte în lichid cel puţin o oră. Întâi făceau ouăle galbene; apoi le puneau în roşu sau în verde. Doar ouăle albastre se făceau din ouă albe, iar cele negre din ouă roşii.

Începând cu Miezul Păresimilor, cine avea timp, răbdare şi plăcere făcea ouă încondeiate cu ceară, în fel şi fel de culori şi desene. Femeile le mai numesc „necăjite“ sau „muncite“, deoarece se fac destul de greu. Întâi turnau ceară topită cu chişiţa, un condei special, cu un tub foarte subţire de metal, pe un ou alb, apoi îl puneau în vopsea galbenă, călduţă, şi-l lăsau multă vreme, până prindea culoarea. Apoi, încondeiau modelele pe care le voiau galbene şi puneau oul în roşele. Iar lăsau oul o bucată de vreme, până când devenea roşu… Apoi îl scoteau din nou, încondeiau cu ceară modelele roşii şi îl puneau în verde şi apoi în albastru şi la urmă în negru. Apoi le încălzeau, ca să le cureţe de ceară, şi le ştergeau cu o pânză curată. Rezultatul era o mică capodoperă de îndemânare şi talent. Ouăle încondeiate le făceau cadou naşilor sau, după ce scoteau albuşul şi gălbenuşul, le păstrau ca obiecte de decor. Puţini oameni se îndurau să ciocnească, de Înviere, ouăle făcute cu atâta greutate. Unele gospodine făceau porumbei din ele, cu cap de ceară, aripi şi coadă de hârtie. Astăzi este mai simplu, cu vopselele din comerţ, dar tot e nevoie de talent şi răbdare.

Ouăle roşii care se ciocnesc de marea sărbătoare se fac în Săptămâna Patimilor, în Joia Mare, Vinerea Mare sau chiar sâmbătă, înainte de slujba de Înviere. Dar aceasta e altă poveste, pe care am să v-o spun mai încolo.