Naiul şi visul

Viaţa noastră însumează multe întâlniri. Nimic nu este întâmplător, ci toate se rânduiesc spre binele nostru, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Vă voi înfăţişa o poveste a unei frumoase întâlniri, rod al rugăciunii, al gândului curat şi al bucuriei de a fi împreună.

Într-un sat uitat de lume trăiau un bătrân şi fiul său. Erau meşteri în fabricarea instrumentelor de cântat, în special fluiere. Liniştea ce se adăpostea parcă în gospodăria lor era întreruptă doar de zgomotul molcom al rindelei: hârş-hârş, hârş-hârş, şi lemnul prindea formă. Talaşul se aduna grămezi la picioarele celor doi, care munceau tăcuţi, numărându-şi gândurile.

- Încep să lucrez la o vioară, spuse bătrânul, dregându-şi vocea.

- Bună idee. După ce termin fluierul acesta, cred că fac un nai. Ar fi cazul să mai fac şi alte instrumente.

- Bineînţeles, fiule.

Din nou tăcere. În teiul din apropiere îşi începu trilul o privighetoare. Tatăl şi fiul munceau cu spor. Nimic nu le aducea bucurie mai mare celor doi decât instrumentele ce prindeau contur după ore bune de modelare a lemnului. De când murise soţia bătrânului, care era veselă şi cânta toată ziua, cuvintele deveniseră scumpe pentru cei doi. Le lipsea enorm acea fiinţă!

- Când mergem la târg?, întrebă tânărul, fără a ridica privirea de la lemnul sculptat.

- Ce zici de mâine în zori?

- Da, e bine. Tată, mă duc să pregătesc masa.

- Ar cam fi timpul, fu de acord bătrânul, îndreptându-şi spatele încovoiat şi oftând.

Masa a avut loc în tăcere. Bucatele au fost mâncate cu poftă. Vesela spălată şi orânduită cu grijă le amintea de femeia care până nu demult îi răsfăţa şi le sporea cheful de muncă şi de viaţă. Râs şi bunătate ca a ei nu vor mai întâlni prea curând.

Lingurile de lemn, meşteşugite de bătrân şi aşezate pe un raft în perete au început să şuşotească:

- Le este dor de ea. Poate ar fi cazul ca tânărul să se căsătorească.

- Da, poate va fermeca vreo fată frumoasă cu muzica lui.

- Aş vrea să fie fericit!

- Mi-aş dori să răsune din nou râsete zglobii în această casă. Le-ar linişti sufletele pline de dor.

Seara cobora lin peste ogradă. Cei doi bărbaţi strânseră instrumentele, le puseră în coşuri, gata pentru a fi duse a doua zi la târg. Stelele străluceau în ferestrele casei. Luna pornise în plimbarea din fiecare noapte, cercetând împrejurimile.

După ce a terminat de dereticat prin gospodărie, tânărul se pregăti de culcare. Înainte de toate, îşi făcu rugăciunea şi apoi adăugă: "Îngerul meu păzitor, ajută-ne ca instrumentele noastre să aibă căutare mâine la târg. Nu mai avem bani de merinde. Amin!".

Cocoşul cu creasta într-o parte, mândru de coada lui stufoasă, dar şi de vocea minunată, dădu trezirea.

Tatăl şi fiul porniră agale spre târg. Răcoarea dimineţii le înteţea tăcerea. Aburi subţiri se vedeau ieşind din nări. Barba bătrânului se umezi de la rouă.

- Să sperăm că vom vinde ceva astăzi. Nu de alta, dar

nu-mi place să mă plimb aşa, fără nici un folos.

- Tată, acum cum ne-o fi norocul. Mai vedem şi noi oameni, că prea ne-am înstrăinat de tot.

- Aşa-i fiule.

Ajunşi la târg, îşi aranjară instrumentele pe o tarabă, cu multă atenţie, ca şi când ar fi fost vii. Oamenii începură să apară. Se opreau, întrebau, analizau fluierele şi porneau mai departe.

O fată frumoasă, cu părul ca pana corbului, cu pielea albă ca laptele şi un zâmbet curat, luă naiul. Se uită la el, îl admiră şi, cu sfială în voce, întrebă:

- Îmi permiteţi, vă rog mult, să cânt?

- Sigur, poftiţi. Cântaţi.

Fata apropie naiul de buzele roşii ca fragii, cu mâinile tremurând uşor. Începu a cânta. Toţi oamenii care erau veniţi la târg se opriră înmărmuriţi de frumuseţea cântecului.

Tânărul, fermecat, îi spuse fetei, cu emoţie vădită în glas şi în priviri, cu lacrimi scăldându-i ochii:

- Eşti minunată! De mult

n-am mai auzit pe cineva cântând atât de frumos! Îţi mulţumesc.

- Eu îţi mulţumesc că mi-ai oferit această şansă. Era un vis al meu de când eram mică. Visam că voi cânta şi un băiat se va îndrăgosti de mine, ne vom căsători şi vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Fata începu apoi să râdă. Bătrânul o privi uimit şi o îndrăgi imediat. Semăna foarte mult cu soţia lui.

Tânărul nu îşi putea lua ochii de la ea.

Fluierele se vândură ca pâinea caldă, iar după puţină vreme, tânărul se întoarse să-şi ia mireasa. Veniră apoi acasă şi trăiră în pace şi înţelegere, mulţumind lui Dumnezeu că le dăduse a se întâlni.

- Uraa! Ce bine că s-a întâmplat aşa, şopteau entuziasmate lingurile.

Claudia Lizica Groza, profesoară de biologie, Şcoala Nr. 114 "Principesa Margareta", Bucureşti