Palatul fără de sfârşit

Data trecută, dragi copii, aţi citit cum gărgăriţa a devenit împărăteasă în Împărăţia Întunericului şi cum i-a convins ea pe noii ei supuşi să meargă în pelerinaj în Împărăţia Roşie a luminii, de unde venise ea. Astăzi, veţi afla dacă acestora le-a plăcut sau nu în noua lume şi ce a înţeles Gărgăriţa din experienţa ei.

Alaiul se mişca greoi, în tăcere. Îi era milă de această lume neputincioasă care nu cunoştea noţiunea de frumos, de culoare, de expansiune într-un spaţiu nelimitat. Avea să le arate atât de multe... neînchipuit de multe! Şi inima îi bătea puternic de emoţia revederii.

Deodată, zări, prin gura galeriei, câteva frunze arămii plutind uşoare în aer.

- Priviţi, am ajuns! Lumina roşie a soarelui deja vă nuanţează veşmintele de gală! Nu trebuie să vă mai construiţi palate, căci lumea în care intrăm este un palat fără de sfârşit. Nici de hrană nu trebuie să vă mai îngrijiţi, căci ea creşte pretutindeni, proaspătă, din belşug!

- Ne-au povestit părinţii noştri despre o astfel de lume, dar ştim că este foarte periculoasă, şopti îngrijorată Cârtiţa. Acolo trăiesc multe păsări şi animale care vor să ne omoare şi nu mai ai timp să te bucuri.

- Totuşi, fiecare deţine un mic secret prin care se poate eschiva de la situaţiile tensionate, reflectă Gărgăriţa, fără să se dea bătută. Uite, toţi cărăbuşii ştiu să stea nemişcaţi în faţa pericolului şi, astfel, nu le mai poate fi sesizată prezenţa. Chiar şi furnicuţele se pot confunda cu firele de nisip datorită mărimii şi formei specifice, iar blana de cârtiţă poate fi greu sesizabilă printre firele de iarbă. Fiecare aţi primit la naştere şansa supravieţuirii, şi voi ştiţi foarte bine!

Ce este Împărăţia Luminii

- Da, dar fiecare reacţionează diferit în faţa pericolului şi mulţi, de teamă, se pripesc şi fug! Şi tocmai atunci declanşează inevitabilul...

- Tu ai fost împărăteasa lor, nu i-ai învăţat aceste lucruri? se miră Gărgăriţa cu un ton dojenitor în glas.

- Bineînţeles, dar, în practică, mulţi uită de cele învăţate şi nu conştientizează posibilitatea ieşirii din situaţie.

- Acum îmi dau seama de ce este greu să pună în aplicare învăţăturile primite... Vezi, în lumea mea, este altă situaţie. Noi nu ne ascundem de pericole, pentru că nu avem unde. Şi totuşi, trebuie să ne mişcăm în căutarea hranei, ceea ce face să fim repede depistaţi de păsările răpitoare. Şi tot nu ne este frică, ştii de ce?

- De ce, spune, că sunt tare curioasă, se interesă Cârtiţa.

- Se întâmplă ceva deosebit... Lumina care ne învăluie permanent ne dă o pace inconfundabilă... O siguranţă că nu se întâmplă nimic fără ştirea Ei. Că acele păsări răpitoare, care trăiesc şi ele în Lumină, sunt mesagerele Ei. Adică... au misiunea de a testa cât de multă pace am dobândit, iar dacă o avem în faţa pericolului, trăim şi vom primi şi mai multă linişte în inimile noastre...

- Iar dacă nu? o întrerupse Cârtiţa nerăbdătoare.

- Dacă nu, putem să ne păstrăm cumpătul, ni se dă o şansă să plecăm din lumea asta făcând totuşi o faptă bună, cu alte cuvinte, să ne jertfim trupul făcând din el hrană pentru aproapele nostru. Bucuria că trăim pentru a face lumea mai bună ne dă libertatea de a exista, ne împacă cu noi înşine şi cu cei din jur şi ne face să mulţumim permanent Luminii care ne ocroteşte, căci noi suntem fiii Ei.

Din nou „acasă“

- Noi, în Împărăţia Întunericului suntem invincibili, reflectă Cârtiţa. Nu avem nici o teamă şi deci nici nu avem nevoie de pacea sufletească cu care să biruim necazurile. Totul este în siguranţă: hrana noastră, copiii noştri, viaţa noastră... ce mai, avem tot confortul. Nu cred că mai sunt necesare emoţiile, pentru că se poate trăi foarte bine şi aşa. Avem tot ce ne trebuie pentru a supravieţui.

- Totuşi, ce înseamnă pentru voi viaţa, doar a trăi pentru a mânca în siguranţă, fiecare în ascunzişul său? se întristă Gărgăriţa.

- Crezi că este nevoie să ne mai complicăm şi cu alte teorii?

- Nu vorbesc despre iluzii, ci despre ceva foarte real! Trăim mici şi mari, puternici şi firavi pe acelaşi pământ, fără să ne piară sămânţa... totul este plin de înţelepciune, iar cei ce vor, descoperă mereu lucruri noi, care ne transformă fiinţial, ne face mai liberi, mai plini de... sensul veşniciei...

Cum discutau aşa, cu aprindere, nici nu realizaseră că au ajuns deja afară.

Furnicuţele se frământau care-încotro după hrană, cărăbuşii îşi fereau ochii neobişnuiţi cu atâta lumină, iar cârtiţele stăteau nemişcate, neştiind de fapt ce se întâmplă în jurul lor.

Numai Gărgăriţa parcă se trezise dintr-un coşmar şi-i venea să plângă de bucurie la revederea Împărăţiei Roşii. Parcă fuseseră ani întregi de când plecase de acasă. Zbura fericită pe fiecare floare, numai ca să mai poată atinge petalele lor catifelate.

Fluturaşii, prietenii ei de joacă, greieraşii cu ritmul lor nupţial, înstelaţii licurici şi lăcustele săltăreţe erau acolo, toate primenite de rouă, gata să înceapă o nouă zi. Îi venea să se ducă la fiecare şi să le încredinţeze că lumea în care trăiesc ele este cea mai frumoasă din câte-ar putea exista, să le îmbrăţişeze şi să le cheme pe toate într-o horă, ca să se poată privi cu toţii, la nesfârşit...

Între cele două lumi

Revenind în zbor la alaiul din Împărăţia Întunericului, rămase uimită de cele ce făceau: îşi săpau noi galerii de refugiu. Furnicuţele aduseseră mormane de seminţe şi acum le puneau pe spinarea cărăbuşilor, ca să le poată transporta în galeriile pe care le săpau rapid miile de cârtiţe.

- Oare atât de mult contează modul în care te-ai obişnuit să trăieşti încât să nu mai poţi fi capabil să te schimbi? se întrebă dezamăgită Gărgăriţa şi rămase, pierdută, pe gânduri.

Se simţea atât de singură... era regina lor şi trebuia să-i însoţească înapoi în lumea subterană a întunericului... Nimeni nu înţelese nimic... O dragoste neţărmurită de soare o cuprinsese la gândul că va trebui să părăsească definitiv lumea ei... Era undeva la mijloc... între Lumea Luminii, către care se simţea atrasă, şi lumea practică, meschină, care îşi dorea doar confortul supravieţuirii şi de care era legată prin conştiinţa datoriei.

- La noi, şi împărăteasa munceşte, îi şopti Cârtiţa când văzu că furnicile o criticau în ascuns pe noua lor Împărăteasă.

- Îmi place să muncesc, dar... nu în adâncul Întunericului...

- Ţi-am spus eu că te complici cu teoriile... Te sfătuiesc să fii alături de furnicuţe, dacă nu vrei să-ţi strici reputaţia de împărăteasă!

- Totuşi, măcar o privire să mai arunc, să mai privesc o dată Împărăţia Luminii, şi mă întorc imediat, se rugă Gărgăriţa.

- Fă ce vrei, doar eşti împărăteasă, o încurajă Cârtiţa.

Gărgăriţa îşi pierdu bucuria de a zbura. Păşea agale, parcă vrând să adune toată lumea în ea, să o păstreze acolo, neîntinată de nici o grijă. Nu-i venea să se despartă şi să spună adio pentru totdeauna.

Era lumea ei sau era chiar ea, sufletul ei? Da, poate că, în aceste câteva clipe care i-au mai rămas va trebui să inverseze mişcarea aceea care se numea aspiraţie. Să-i dea un alt sens: să fie dinspre afară înspre lăuntrul sufletului. Să permanentizeze acolo totul: în ea. Nimeni n-ar putea să o mai constrângă să renunţe la împărăţia ei. Să prindă soarele în inimă şi să-i radieze de acolo toată frumuseţea! Era extraordinar de plăcut! Niciodată nu simţise mai multă pace ca acum...

Era liberă. Era veşnică

O prezenţă imensă îi acoperi perspectiva. Ce se întâmplase? Privi indecisă în sus. O găină venise atât de aproape, încât cu certitudine pe ea o privea.

- Da, voi intra în cealaltă lume, unde nimeni nu poate să-mi mai distrugă bucuria de a fi. Îi era milă de găinuşa aceea care credea că, mâncând-o pe ea, îşi mai poate prelungi viaţa cu un pic...

Simţea că aripile ei nu mai erau ale ei, că trupul acela care o ajuta să zboare acum o încurca şi nu se mai elibera odată de înlănţuirea lui. Creştea într-o altă stare existenţială. Era, întrucâtva, esenţa Luminii. Era Totul. Putea acum să zboare până la Soare sau... dincolo de el... se simţea plină de căldura lui, uşoară, nedefinită intensitate a trăirii... Aceasta sunt eu... Am intrat în adâncul sufletului meu... O fericire de nedescris îi îmbujoră faţa. Era liberă. Era veşnică. Era...

Alaiul dispăruse rapid sub pământ la vederea găinii care păşea, rar, cu o gărgăriţă în cioc, îndreptându-se spre puii săi.