Păsările, oaspeţii noştri

Deşi înconjuraţi de animale şi păsări de curte, sătenii şi-au făcut timp şi pentru păsările oploşite în gospodăria lor. Oamenii iubesc păsările, bucurându-se de ciripitul lor. Le urmăresc viaţa cu interes. Ştiu cu ce se hrănesc, când îşi scot puişorii... Sosirea păsărilor migratoare şi plecarea lor în ţările calde sunt date importante în calendarul lor. Întoarcerea păsărilor în martie este semnul cel mai clar că vine primăvara. De plecat, pleacă, se spune, de Schimbarea la Faţă a Domnului (6 august), când natura îşi schimbă şi ea faţa, îmbrăcându-se în veşminte de toamnă. Pleacă pe rând rândunelele, berzele, cocorii...

Gospodăria ţărănească este o lume în miniatură. Găseşti de toate în ea! Oaspeţi poftiţi şi nepoftiţi; animale blânde şi animale răpitoare; gângănii folositoare, precum albina, şi câteva supărătoare, cum sunt puricii, ţânţarii şi muştele. Sunt şi multe păsări. Unele s-au lăsat domesticite: găinile, raţele, gâştele, curcanii... Altele, abia domesticite, locuiesc în curtea omului, dar pot zbura oricând: porumbeii. Rândunicile îşi fac cuibul sub streaşină şi consumă gângăniile supărătoare. Berzele stau sus, pe casă, numai la oamenii buni. Sunt păsări iubite, întoarcerea lor este aşteptată cu nerăbdare. Vrăbiile mănâncă mult şi de aceea ţăranii nu le prea iubesc. Ulii şi vulturii, străini gospodăriei, dau iama în păsăretul din curte. Multe păsări au un loc al lor în micul univers ţărănesc şi aceasta se vede din credinţe şi poveşti...

Porumbelul

Ţăranii au observat că porumbeii sunt fideli unui singur partener toată viaţa şi de aceea pentru ei reprezintă iubirea dintre soţi. De exemplu, la nuntă în Bucovina se fac, din aluat, două chipuri de porumbei, reprezentând mirii.

Pentru creştini, porumbelul este mai mult decât atât. Duhul Sfânt, Mângâietorul, S-a arătat sub forma unui porumbel. De aceea, pentru ei, este o pasăre curată, sfântă, pe care e păcat să o omori. Necuratul, spun ei, nu se poate preface în porumbel.

Sfânta Scriptură ne spune că Noe, în timpul potopului, pe când apele au început să scadă, a trimis un corb, să vadă dacă găseşte pământ. Prima oară, nu a găsit nimic. A doua oară, la fel. A treia oară, corbul nu s-a mai întors. Atunci Noe a trimis un porumbel să caute pământ. Porumbelul a zburat voiniceşte şi a găsit un petic de pământ ieşind de sub ape. Corbul stătea pe un stârv. Porumbelul s-a aşezat şi el lângă corb şi, se spune, îndată i s-au făcut picioarele roşii. Porumbelul a zburat, necăjit, a rupt o creangă de măslin şi s-a întors la Noe.

Totuşi, sătenii îl cred lacom şi se tem că mănâncă şi grăunţele găinilor. De aceea, unii zic că cine creşte prea mulţi porumbei rămâne sărac.

Barza

Pentru strămoşii noştri, departe însemna satul vecin ori oraşul din apropiere... O distanţă mai mare de atât însemna „peste mări şi ţări“, „la marginea pământului“. De aceea, păsările călătoare veneau, pentru ei, nu din Africa, ci „de pe lumea cealaltă“. Şi cum tot ei credeau că sufletele copiilor vin din lumea cealaltă, n-a fost prea greu să-şi închipuie că barza aduce copiii! Uite aşa se nasc poveştile!

Venită de pe tărâmuri misterioase, barza e o pasăre sfântă, curată. Nu trebuie omorâtă, nici supărată, căci are puteri mari. Păzeşte casa de trăsnet şi incendii, de şerpi, broaşte, ulii, insecte. Atrage norocul şi binecuvântările asupra celor din casă. Nu e o pasăre domestică, dar e bine să o ai în curtea ta. Înseamnă că eşti om bun.

Se mai spune că este atât de generoasă, încât în fiecare an aruncă un pui în curte, drept mulţumire că a fost lăsată să-şi facă cuibul pe casa omului. Dar dacă cineva se poartă urât şi îi strică cuibul, barza aduce o crenguţă aprinsă în cioc şi dă foc casei.

Rândunica

E curată şi e bine să-şi facă cuib sub streaşina casei tale. E mare păcat să-i strici cuibul şi să o chinuieşti! Omul a observat că se întoarce mereu la acelaşi cuib, făcut din lut cu paie, aşa cum îşi făcea odinioară şi omul casa, din chirpici. Ştie să-şi ajute suratele aflate în încurcătură. Mănâncă insecte dăunătoare. Comportamentul rândunicii i-a ajutat pe oameni să prevadă vremea. Au observat că atunci când zboară după gâze, foarte jos, vesteşte ploaie. Pata roşie ca sângele de pe pieptul alb al rândunicii, în contrast cu penele negre de pe spate, ca şi coada tăiată în furculiţă, a stimulat imaginaţia ţăranilor, care au încercat să explice acest penaj prin tot felul de legende. Albul sugerează puritatea, negrul - moartea, iar roşul - sângele şi violenţa. Toate acestea au însemnat, pentru bunicii noştri, o fiinţă pură, care a suferit mult.