Potopul

Dintre urmaşii fraţilor Cain şi Abel, pe pământ s-au născut mulţi oameni. Iar oamenii aceia s-au făcut tot mai răi. Ei nu mai aveau teamă de Dumnezeu şi nu făceau decât fapte rele, trăind în mari păcate. Văzând greşeala oamenilor, Dumnezeu a tot aşteptat ca ei să se îndrepteze. Dar în zadar. Atunci s-a supărat Dumnezeu şi a zis: „O să-i pierd pe oameni de pe faţa pământului“.

Dar, tot în vremea aceea, trăia şi un om cu frica lui Dumnezeu. Pe omul acela îl chema Noe. Îl iubea pe Dumnezeu şi făcea mult bine. De aceea, şi Tatăl Ceresc îl iubea pe Noe.

Ca să nu-l piardă împreună cu oamenii cei răi, Dumnezeu îi zise: „Noe! Cunosc răutatea oamenilor şi pentru aceea am hotărât să-i pierd în potop. Tu şi familia ta nu veţi pieri. Fă-ţi o corabie din lemn neputrezitor şi intră în ea, cu soţia ta, copiii tăi şi toate rudeniile tale. Şi ia din toate animalele, care nu pot trăi în apă, câte o pereche şi hrană pentru ele“.

Noe a ascultat de Dumnezeu. El a făcut corabia şi a pus în ea toate câte i-a poruncit Tatăl din cer.

Noe a zidit altar şi a adus jertfă lui Dumnezeu

Când toate au fost gata, cerul s-a acoperit cu nori şi îndată a început o ploaie mare, mare. Acesta era potopul. Ploaia a ţinut 40 de zile şi 40 de nopţi. Apele au crescut şi au acoperit pământul. Peste tot se auzeau numai vaiete şi strigăte de durere. Toate au pierit în apă. Păcătoşii s-au înecat. Numai corabia lui Noe plutea pe deasupra apelor şi Dumnezeu o păzea.

După 150 de zile, corabia lui Noe s-a atins de muntele Ararat şi a rămas acolo. Noe a deschis o fereastră şi a slobozit un corb. Corbul a zburat afară şi nu s-a mai întors în corabie. Noe a mai lăsat afară şi un porumbel. Acesta s-a întors. După câteva zile, Noe a trimis încă un porumbel. Şi al doilea porumbel s-a întors în corabie, dar cu o rămurică verde în cioc. Acum a înţeles Noe că apele au scăzut de tot şi că iar au început să înverzească pomii şi câmpiile. El s-a bucurat mult şi a ieşit din corabie.

În semn de mulţumire că a scăpat de potop, Noe a zidit altar şi a adus jertfă lui Dumnezeu.

Apoi a început să lucreze câmpul împreună cu fiii săi.

Într-o zi, după o ploaie mare, pe cer s-a arătat curcubeul. Dumnezeu a zis atunci către Noe: „Noe! Acesta e semnul că nu voi mai pierde lumea cu potop“.

Cum i-a pedepsit pe oamenii din vremea lui Noe, aşa îi pedepseşte Dumnezeu şi astăzi pe toţi oamenii răi şi neascultători. (Dumitru Călugăr, Şapte cărţi de religie, Episcopia Romanului şi Huşilor, 1990)