Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Pagina copiilor Povestea nopții în care nimeni nu a putut face vreun rău

Povestea nopții în care nimeni nu a putut face vreun rău

Un articol de: Ziarul Lumina - 25 Dec, 2016

Dragi copii, sărbătoarea Nașterii Pruncului Iisus Hristos este momentul privilegiat al anului în care mulți dintre voi cântați colinde și ascultați de la părinți și de la bunici o mulțime de povești de neuitat și întâmplări minunate legate de Pruncul Iisus. Printre cele mai frumoase istorisiri pe care le puteți citi în legătură cu această Naștere minunată, plină de har și de lumină dumnezeiască, v-am ales una ieșită de sub penița scriitoarei de origine suedeză Selma Lagerlöf, prima femeie care a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

Când eram de 5 ani am avut o mare durere. Nu-mi aduc aminte să fi avut de atunci vreo alta mai mare. Aceasta s-a întâmplat când a murit bunica. Până atunci şezuse zilnic pe canapeaua din colţul odăii, povestind de dimineaţa până seara, şi noi, copiii, stam în jurul ei şi o ascultam fermecaţi. Duceam o viaţă nespus de frumoasă; nu erau copii pe lume care să fi fost mai fericiţi ca noi. Nu-mi mai aduc aşa bine aminte de bunica. Ştiu numai că avea părul alb ca zăpada, că mergea încovoiată şi că sta toată ziua pe canapea şi împletea la ciorapi. Şi-mi aduc aminte că ori de câte ori sfârşea vreo poveste obişnuia să-şi pună mâna pe capul meu şi să zică: „Şi totul este aşa de adevărat, cum te văd şi cum mă vezi”. Despre poveştile ei însă nu-mi mai aduc aminte decât ca prin vis; una însă mi-o aduc aminte aşa de bine, că aş putea-o chiar povesti. Este o mică poveste despre Naşterea lui Iisus.
Era în ziua de Crăciun, toţi se duseseră la biserică, afară de bunica şi de mine. Pe noi două nu ne luaseră, fiindcă bunica era prea bătrână şi eu eram prea mică. Şi amândouă erau mâhnite că nu puteam auzi slujba şi vedea lumânările aprinse din biserică. „Era odată un om - începu bunica - care se dusese într-o noapte întunecoasă să caute foc. El merse din uşă în uşă, bătu peste tot şi se rugă astfel: «Oameni buni, nu mă lăsaţi! Femeia mi-a născut un prunc şi trebuie să aprind focul ca să-i încălzesc». Noaptea însă era târzie, aşa că toţi oamenii dormeau şi nimeni nu-l auzi. Omul merse şi iar merse. În sfârşit, zări în depărtare o lumină. Cum se îndreptă într-acolo văzu un foc ce ardea pe câmp şi o turmă de oi ce dormea în jurul focului, păzită de un cioban bătrân. Când se apropie străinul ca să împrumute foc, văzu trei câini mari care dormeau la picioarele ciobanului. Câteşitrei se ridicară la venirea lui şi-şi deschiseră boturile ca să latre, dar nu se auzi nimic. Omul văzu că li se zbârlise părul pe spinare şi că le străluceau dinţii în lumina focului şi că voiau să se repeadă asupra lui.

Bărbatul simţi că un câine îl apucase de gât, altul de picior, altul de mână; dar fălcile şi dinţii nu-l putură muşca, aşa că rămase nevătămat. Omul încercă să se apropie de foc; oile dormeau însă aşa de îngrămădite unele peste altele, încât el nu putea să se apropie de foc decât călcând pe ele. Atunci omul călcă peste ele şi se apropie de foc; nici o oaie însă nu se deşteptă, nici una nu se mişcă”.

Până aici ajunse bunica să povestească fără a o fi oprit, acum însă nu am mai răbdat şi am întrebat-o: „Dar de ce nu se mişcau, bunico?” „Ai să vezi îndată”, zise ea, şi povesti mai departe. „Când ajunse omul lângă foc, ciobanul tresări din picotirea lui. Acesta era un om morocănos şi închis, duşmănos şi aspru cu toată lumea. Când îl zări pe străin apucă bâta ascuţită cu care păzea turma şi voi să dea în el; bâta însă trecu vâjâind pe lângă om fără să-l nimerească şi se pierdu pe câmp.”

Aici întrebai din nou: „Bunico, dar de ce nu l-a lovit ciomagul pe străin?” Bunica însă povesti mai departe fără să-mi răspundă: „Acum, zise străinul către cioban: «Prietene, ajută-mă cu niţel foc; femeia pe care o însoțesc a născut un prunc şi trebuie să fac foc şi să-l încălzesc». Ciobanul ar fi fost mai bucuros să nu-i dea, dar se minună că nici câinii nu l-au putut muşca, nici oile nu s-au mişcat, nici băţul nu l-a lovit şi i se făcu frică; de aceea îl lăsă să ia foc. «Ia cât vrei!», zise el. Focul însă era aproape stins şi nu erau nici tăciuni, nici lemne aprinse, doar jăratic, aşa că omul trebuia să se mulţumească cu atât. Când văzu ciobanul că omul nu avea cu ce lua jăratic, se bucură de nevoia omului şi-i mai zise încă o dată: «Ia cât vrei». Omul se aplecă liniştit, luă cu mâna cărbunii aprinşi şi îi puse într-un colţ al mantalei; focul însă nu-i arse nici mâinile, nu-i pârli nici haina şi el ducea jăraticul în poala mantalei ca şi cum ar fi fost nuci”. Aici povestioara a fost întreruptă pentru a treia oară. „Bunico, dar de ce nu voia focul să-l ardă?” „Ai să afli îndată”, zise bunica, şi povesti mai departe.

„Ciobanul era din fire un om foarte închis la inimă, dar când văzu minunea se miră şi se întrebă: «Oare ce noapte e aceasta în care câinii nu muşcă, oile nu se mişcă, bâta nu omoară şi focul nu arde?» Plin de uimire alergă după străin şi îl întrebă: «Ce fel de noapte e aceasta în care nimic nu poate face rău?» Străinul îi răspunse: «Eu nu-ţi pot spune nimic dacă tu însuţi nu simţi», şi voi să se depărteze ca să aprindă focul pentru a încălzi femeia şi copilul. Ciobanul însă se luă după el ca să afle ce minune se petrecea. Deci se sculă şi plecă, ţinându-se după străin până când acesta ajunse acasă la el. Ciobanul văzu cu mirare că omul nu avea nici măcar o colibă şi femeia şi copilul său se aflau într-o peşteră cu pereţi goi şi reci. Şi când văzu copilaşul gol aproape, i se făcu milă ciobanului şi, ca să nu îngheţe, se hotărî să-l ajute. El îşi lăsă desagii jos şi căută în ei o piele moale şi albă de miel pe care o dărui străinului, zicând să-şi culce pruncul în ea. Dar în clipa în care i se făcu milă de copil, i se deschiseseră ochii şi văzu ceea ce nu văzuse şi auzi ceea ce nu auzise mai înainte. Ciobanul văzu în jurul pruncului o mulţime de îngeri cu aripi de argint, unii cântând din harpă, iar alţii cântând osanale că în noaptea aceea S-a născut Mântuitorul. Astfel află ciobanul de ce erau toate lucrurile vesele în noaptea aceea şi de ce nimic nu putea vătăma pe nimeni.

Nu numai în jurul lui erau îngeri, dar toată peştera, tot drumul şi dealul din apropiere erau pline de îngeri, iar toţi, cum se coborau din cer, se opreau şi priveau Pruncul şi apoi zburau cântând osanale.

În toată lumea era bucurie, cântec şi joc, iar ciobanul văzu în noaptea întunecoasă tot ce nu putuse vedea înainte şi de bucurie căzu în genunchi şi mulţumi lui Dumnezeu”.

Când isprăvi bunica de povestit, oftă şi zise: „Ceea ce a văzut ciobanul am putea vedea şi noi, căci îngerii zboară pe cer în fiecare noapte a Crăciunului; dar nu tuturor le este dat să vadă”.

Apoi bunica îşi puse mâna pe capul meu şi zise: „Să-ţi aduci aminte de aceasta, fiindcă este aşa de adevărat, cum te văd şi cum mă vezi. Lumina soarelui şi a lunii, lumina focului şi a zilei nu pot ajuta la nimic dacă nu avem în ochi şi în suflet lumina prin care să vedem slava lui Dumnezeu”.