Poveşti despre peşti

Cred că puţine sunt satele româneşti care să nu aibă lângă ele o gârlă, un iaz sau un pârâu în care să zburde peştii. Acum o sută de ani, când pescuitul nu era reglementat prin lege, ţăranii de pe malul apelor învăţaseră o mulţime de lucruri despre peşti, observându-le modul de viaţă, şi ştiau care sunt metodele cele mai bune de pescuit. Primăvara, odată cu începutul perioadei de reproducere a peştilor, pescarii aveau mult de lucru. Este adevărat că, fiind perioadă de post, ţăranii nu mâncau peşte decât de Buna Vestire şi de Florii. Dar vindeau peşte în târg sau îl conservau prin sărare, afumare sau uscare.

În ţara noastră sunt multe tipuri de ape: bălţi şi heleşteie, pâraie de munte mici şi mari, râuri, Dunărea cu Delta Dunării şi marea. Aceasta înseamnă o mare varietate de specii de peşti, cu obiceiuri de viaţă diferite. Nu ştiu câţi peşti mai populează astăzi apele râurilor noastre, ale căror albii au fost în multe cazuri regularizate, ca să nu mai inunde împrejurimile. Multe bălţi au fost secate, iar pământul a fost cultivat. Dar bălţile erau, odinioară, foarte importante, căci în ele peştii îşi depuneau icrele şi se dezvoltau noile generaţii de peşti. E greu să-ţi închipui câţi peşti forfoteau în bălţi, iezere, lacuri şi gârle. Somni, şalăi, crapi, ştiuci, bibani, roşioare, scobari, lipani şi păstrăvi, chişcari, mrene… Dacă ni se spune, în „Ursul păcălit de vulpe“, că ţăranul transporta o căruţă plină cu peşte, să ştiţi că era adevărat. În perioadele de pescuit, se scoteau multe căruţe cu peşte dintr-un singur iaz…

Pescuitul tradiţional

În satele din preajma râurilor au existat întotdeauna câţiva pescari dibaci, specialişti în prinderea soiurilor de peşti din apele pe care le cunoşteau de mici. Copiii învăţau să pescuiască însoţindu-şi tatăl sau bunicul la prins peşte. Nu învăţau însă numai cele mai bune metode de prins peştele, ci şi unde se ascunde peştele, când se reproduce, când trage mai bine la undiţă, când migrează, lucruri învăţate din observarea atentă a naturii. Dar să nu credeţi că femeile nu mergeau la pescuit! Mai ales în zonele cu iazuri şi bălţi cu apă mică, deveneau repede meştere în prins peştele cu mâna sau cu crâsnicul.

Oamenii au născocit tot felul de instrumente de pescuit, ca să ademenească peştele şi să-l prindă. Pe lângă undiţă şi plasă, au folosit: ostia, coşul, vârşa, năvodul, sacul, mreaja, plava şi multe altele, instrumente mici sau plase de o sută de metri una. În apele mici au prins peştii cu mâna sau prin înţepare cu ostia, furca sau harponul, cu crâsnicul sau coşul. Prin bălţi şi ape curgătoare l-au prins cu undiţa, în care se pune momeală, cu cârligele înşirate pe o funie, au fixat coşuri în apă în albia îngustă, ca peştii să fie obligaţi să treacă prin ele, ori au închis albiile cu garduri, prinzând peştele ca într-o capcană. În apele curgătoare mari au pescuit cu plase de tot felul, cu vârşa sau cu sacii plutitori, în care peştii sunt împinşi de curent. Pe râurile de munte, prindeau peşte mai ales primăvara, în post, „când se dezleagă omătul“ şi lipanii urcă râurile înspre pâraiele în care îşi depun icrele, şi toamna, de Ziua Crucii, când se duceau să prindă păstrăvi. Pe râurile mari şi pe iazurile adânci prindeau peştele şi iarna, la copcă, cu undiţa sau plasa.

Migraţiile peştilor

Până acum şaizeci de ani, existau numeroase bălţi în lunca inundabilă a Dunării. Dincolo de dezavantajul ţânţarilor, bălţile aveau un rol foarte important pentru peşti. Între bălţi şi Dunăre avea loc o adevărată migraţie a peştilor. La începutul primăverii, crapul, somnul şi şalăul treceau din bălţile în care au iernat în Dunăre, căutând apă mai oxigenată. Ştiuca, linul, caracuda şi bibanul rămâneau pe loc. Odată cu creşterea apelor Dunării, peştii se reîntorceau în bălţile reîmprospătate şi căutau apele puţin adânci, pentru reproducere. Când apele se retrăgeau, în aprilie-mai, peştii maturi se reîntorceau în Dunăre, dar puietul rămânea şi creştea în baltă. Toamna, noua generaţie de peşti se aduna la un loc şi pleca să ierneze în Dunăre, dacă adâncimea bălţilor era prea mică şi exista pericolul ca balta să îngheţe până la fund.

Astăzi, o mare parte dintre bălţi ştiu că au fost secate şi transformate în terenuri arabile. Dar în cele rămase, ca şi în Deltă, sunt sigură că peştii cresc după aceleaşi legi stabilite de la facerea lumii.