Poveşti despre şcolile de demult

Scrisul e inventat de multă, foarte multă vreme. Dar înainte cum se descurcau oamenii? Imaginaţi-vă o lume în care oamenii nu ştiu să scrie. Toate trebuie ţinute minte. Asta înseamnă că oamenii reţin numai lucrurile cu adevărat importante: poveştile despre Dumnezeu, despre viaţă şi natură, mai mult, despre lucrurile de care e bine să te fereşti. Când viaţa s-a complicat şi oamenii au avut prea multe de ţinut minte, au născocit scrisul. Şi, odată cu scrisul, au inventat şi şcoala, căci cineva trebuia să-i înveţe scrisul pe neştiutori!

Scrieri şi scribi

Nu se ştie când au apărut primele şcoli. Probabil că atunci când oamenii nu au mai putut învăţa singuri tot ce era important. Şi, pe măsură ce nevoile oamenilor se schimbă, şi şcoala se schimbă. E mereu gata să ne ajute să ne descurcăm în viaţă.

În zona Irakului de astăzi, între fluviile Tigru şi Eufrat, pe ţărmul Golfului Persic, au trăit, acum 6000 de ani, sumerienii, un popor care a creat o civilizaţie dezvoltată, ca şi a noastră. Aveau oraşe mari, ridicau monumente, aveau legi, schimbau mărfuri cu ţările din jur. Şi au inventat o scriere pe care au preluat-o şi popoarele din jur.

Se pare că scrisul sumerian este cea mai veche scriere din lume care a fost descifrată. A apărut acum şase mii de ani. Hârtia nu fusese încă inventată şi sumerienii scriau pe tăbliţe de lut moale, pe care apoi le ardeau. Rezistau la foc, la inundaţii, la uzură, dar erau greu de transportat. Semnele erau făcute cu un stilet de trestie cu capătul tăiat oblic. De aceea, semnele semănau cu un cui şi li s-a dat numele de scriere cuneiformă. Semnele erau pictograme: reprezentau idei. Întâi au fost notate obiectele: „picior“, „scară“, „ou“. Apoi au fost scrise acţiunile, prin combinaţii de obiecte şi fiinţe. De exemplu, ca să scrii „a merge“, trebuia să faci semnele „picior“ şi „drum“.

Semnele erau numeroase şi greu de ţinut minte. Scribii, provenind din familii bogate, învăţau să scrie, să citească, să socotească, cunoşteau toate legile pe de rost şi scriau actele. Erau priviţi cu respect pentru munca lor.

În Egiptul antic era şi mai şi! Secretele scrierii se transmiteau din tată în fiu. Doisprezece ani învăţau hieroglifele! Şi pentru că datoria lor era să se ocupe de irigaţii, acte, legi şi construcţii, mai învăţau matematică, pictură, muzică, elemente de astronomie şi neapărat cum să construiască temple şi piramide. Pentru folosul pe care îl aduceau prin ştiinţa lor, faraonii îi răsplăteau cu moşii şi sclavi.

Şcoli, şcoli şi iar şcoli…

Dar să vorbim şi despre şcolile de pe la noi. Ideea şcolii moderne s-a înfiripat acum patru sute de ani. Dar nu a fost chip să se pună în practică. Şcoala de astăzi, unde învăţaţi română, matematică, chimie, fizică şi limbi străine, este destul de tânără: are în jur de o sută de ani.

La noi în ţară, primele şcoli despre care s-au păstrat informaţii erau pe lângă mănăstiri. La început, cărţile religioase erau scrise în limba slavonă, o limbă veche, care seamănă cu rusa şi bulgara, şi în latină, limba în care şi-au scris operele, multă vreme, învăţaţii europeni. Călugării trebuiau să ştie să le citească, să le scrie şi să le traducă în română. Şi mai învăţau să copieze cărţi, căci tiparul încă nu fusese inventat. Plini de dragoste, călugării împodobeau cărţile cu miniaturi. Lucrau la o carte cel puţin câteva luni, chiar şi un an. Cele mai vechi cărţi care s-au păstrat până în prezent sunt manuscrise religioase din secolul al XV-lea.

Pe lângă cărţile religioase, la curţile domneşti din Moldova şi Ţara Românească se păstrau în scris legile ţării şi evenimentele istorice de seamă, ca să nu se uite. Cei care aveau această sarcină se numeau cronicari. Aceştia erau aleşi dintre boierii cu multă ştiinţă de carte. La început, primii cronicari au scris în limba slavonă, mai târziu, scriind în limba română.

În oraşe trăiau mulţi negustori. Şi ei aveau nevoie să-şi ţină socoteala mărfurilor şi să trimită scrisori de afaceri altor negustori. Trebuiau să adune, să scadă, să scrie comenzi… Apăruseră oameni cu carte, care erau plătiţi de negustori să le scrie actele necesare. Se numeau dieci sau grămătici. La început, actele se scriau în slavonă. Dar era prea greu şi, cu încetul, actele s-au scris în româneşte. Pentru că era mare nevoie de ştiinţă de carte, au apărut şcoli, întâi în oraşe, apoi în sate.

Şcoală pentru un rost în viaţă

Oamenii ştiutori de carte din sate, care, cel mai adesea, erau preoţii, îi ajutau pe consăteni, scriindu-le actele de vânzare a unor bunuri sau actele de moştenire a pământurilor. Unii, cu drag de copii, ţineau şcoli: îi învăţau pe prichindei să citească şi să scrie pe prispa casei, iar primele şcoli erau adăpostite într-o odăiţă, pe lângă biserică. Într-o cămăruţă se înghesuiau copii de toate vârstele. Dar nu aveau manuale, nici caiete, nici stilouri, cum aveţi voi astăzi. Cei mai norocoşi aveau, acum o sută cincizeci de ani, tăbliţe de ardezie, înrămate în lemn, pe care scriau cu condei de piatră. Cărţile erau foarte scumpe şi rare. Copiii învăţau citind din cărţile sfinte. Amintiţi-vă de Nică din Humuleşti, care prindea muştele cu ceaslovul! Pe lângă aceasta, învăţau şi să socotească. Ce trebuiau să mai ştie aflau de acasă şi din poveştile satului.

Acum un secol, boierii nu îşi trimiteau copiii la şcoala satului. Îşi tocmeau un profesor care locuia la ei şi îi învăţa pe copii nu numai să scrie şi să citească, ci şi să se poarte frumos. Mai aproape de zilele noastre, pe la 1848, boierii îşi trimiteau copiii la şcoli în străinătate. Mai târziu, au apărut şcoli cu profesori din străinătate şi la noi, tot pentru copiii de boieri, căci costau mulţi bani, unde învăţau, pe lângă scriere şi citire, matematică, geografie şi limbi străine, mai ales franceza. Pe vremea aceea, Franţa era un simbol al libertăţii, civilizaţiei şi progresului.

Dar ţăranii au preferat să îşi trimită copiii ucenici la un meşter: măcelar, potcovar, să înveţe o meserie. Numai cei mai bogaţi îşi făceau copiii preoţi sau învăţători. Fiecare încerca să îşi facă un rost cât mai bun în viaţă şi pentru asta avea nevoie de şcoală.

▲ Zicale

A sta şapte ani în clasa întâi - se spune despre un adult needucat.

A avea şcoala vieţii - a avea înţelepciune, dobândită prin experienţele trăite.

▲ Ştiaţi că…

- Cea mai veche şcoală românească despre care s-au păstrat informaţii a fost înfiinţată în anul 1020 la mănăstirea din Cenadul Vechi, lângă Arad?

- Indienii incaşi din America de Sud nu scriau, ci foloseau quipu, un sistem de noduri făcute pe frânghii?

▲ Află mai multe despre cărţile vechi

- Manuscris: carte scrisă sau copiată de mână, pe pergament sau pe hârtie. Pergamentul era făcut din piele de oaie sau de viţel, răzuită de grăsime, uscată şi netezită.

- Lexicon: dicţionar, cuprinzând cuvinte în două sau chiar trei limbi. Cele mai vechi lexicoane româneşti sunt în română, slavonă şi latină.

- Vinietă: ilustraţie de mici dimensiuni, colorată, care se pune la începutul sau la sfârşitul unui text; deseori este o literă majusculă, frumos împodobită; miniatură.