Retezatul stupilor

Nimic nu face ţăranul român fără socoteală! El are grijă să-I dea Domnului, de la Care îi vin binecuvântarea şi belşugul, partea cea mai bună a recoltei. Cum? Duce primele roade la biserică, fructe, miere sau cereale, să fie sfinţite, apoi le împarte celor săraci şi copiilor. Bătrânii noştri ţineau atât de mult la această datină încât nici nu gustau din fructe până nu erau sfinţite la marile sărbători. De exemplu, merele se sfinţeau de Sânziene, de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel sau de Sfântul Ilie, căci în câmpie se coceau mai devreme, la munte mai târziu. Tot de Sfântul Ilie prisăcarii scoteau mierea din stupi, deşi unii preferau să o facă de Sfinţii Macabei sau de Schimbarea la Faţă...

Sfântul Mare Prooroc Ilie Tesviteanul (20 iulie)

Sfântul Ilie Tesviteanul a trăit cu opt sute de ani înainte de Domnul Hristos, pe vremea când împăratul Ahab îi obliga pe iudei să se închine zeului Baal. Se spune că, după ce s-a născut, tatăl său a văzut îngerii hrănindu-l cu vâlvătaie de foc; aşa a aflat că fiul său va fi prooroc.

Dumnezeu Şi-a vestit voinţa prin Sfântul Ilie şi a făcut minuni. A legat ploile, ca să întoarcă poporul la credinţă, a înmulţit făina şi untdelemnul văduvei care l-a adăpostit în vremea secetei, l-a înviat pe fiul văduvei, i-a trimis hrană prin corbi, i-a aprins focul jertfei în faţa preoţilor lui Baal, numai ca poporul iudeu să înţeleagă cine este adevăratul Dumnezeu. Apoi l-a ridicat pe Sfântul Ilie la cer într-un car de foc, ca să se întoarcă la sfârşitul vremurilor, ca Înaintemergător al celei de-a doua veniri a Domnului Hristos.

Obiceiuri româneşti de Sfântul Ilie

Straşnic mai păzesc sătenii sărbătoarea Sfântului Ilie! Pentru că Sfântul a legat ploile, a aprins focul jertfei şi a fost ridicat într-un car de foc la cer, oamenii spun că e stăpânul ploilor şi al grindinii. El îi trăsneşte pe demoni, dar şi pe oamenii păcătoşi. Aşa că, prin sate, nu se lucrează, ci se împart pomeni în această zi, mai ales mere, care acum se culeg pentru prima oară.

Cei cu stupi, în această zi, retează fagurii, scoţând mierea. Duc faguri la biserică, să fie sfinţiţi. Îşi invită rudele şi vecinii la pomană de miere. Prisăcarul trebuie să se roage şi să postească în ajun, să se spele şi să se primenească dimineaţa. După ce îşi pregăteşte vasele şi uneltele, afumă albinele, să le ameţească şi să le izgonească în fundul ştiubeiului. Apoi, cu un cuţit special, taie fagurii şi îi pune într-un vas. Stoarce fagurii cu teascul, separând mierea de ceară. Prisăcarul îi cinsteşte pe invitaţi cu cei mai frumoşi faguri. Se zice că dacă ai şi nu dai şi altora, îţi mor albinele.

Albina e sfântă

Pentru că îi aduce omului mierea şi ceara necesare în momentele sfinte ale vieţii, multe poveşti susţin că albina e sfântă. Să vă spun şi eu una.

Cică, după ce a făcut vieţuitoarele, Dumnezeu le-a chemat să-I arate cum muncesc, ca după faptă să le binecuvânteze. Făpturile s-au înfăţişat pe rând înaintea Sa. Una a adus vânat, alta o omidă, o pasăre I-a cântat frumos, vaca I-a adus lapte… La urmă a sosit şi albina, ostenită, asudată, cu trupul zgâriat de spini. Domnului I-a plăcut hărnicia ei şi a blagoslovit-o ca sudoarea şi sângele ei să se prefacă în miere şi ceară. De atunci e sfântă albina!

Dar albina, ca orice fiinţă, nu e perfectă, mai greşeşte şi ea. Se zice că, odată, s-a certat cu părinţii ei. Atunci, Sfântul Ilie s-a mâniat şi a lovit-o cu biciul său de foc, trăsnetul. De atunci are dungi negre pe corp şi mijlocul subţire, după cum i s-a înfăşurat biciul în jurul trupului!

Se spun multe despre albine. Sunt inteligente şi îi iubesc pe prisăcarii care se poartă bine. Se spune că la moartea stăpânului lor vin şi îşi iau rămas bun de la el. Dar şi prisăcarii trebuie să fie curaţi, să nu vorbească urât, să nu fie mânioşi sau supăraţi, căci albinelor nu le place şi fug.

Câteva vorbe despre albinărit

De multă vreme se cresc albinele la noi. La început, oamenii au tăiat scorburile în care îşi găsiseră adăpost albinele sălbatice şi le-au adus acasă. Au învăţat repede cum să ocrotească stupii iarna şi cum să scoată mierea şi ceara. Mierea a fost, până în secolul al XIX-lea, la noi, singurul aliment dulce la îndemână, bun pentru hrană, dar şi ca medicament. Din ceară au făcut lumânări. Ctitorii voievozi dăruiau bisericilor şi mănăstirilor miere şi ceară strânse ca dijmă sau din prisăcile lor. Fiindcă mierea a fost foarte căutată, albinăritul s-a dezvoltat mult. De exemplu, în secolul al XVIII-lea, existau boieri care aveau între 3 şi 6 prisăci cu câte 500-1500 de familii de albine.

Pentru prisacă se căutau locuri însorite în livezi sau în poienile codrilor. Stupii se ţineau în prisăci până toamna târziu, când înceta culesul. Apoi erau duşi în stupină, la iernat, sau erau ţinuţi pe poliţe, sub streaşina casei, înveliţi cu paie, fân sau cârpe. Stupii erau făcuţi din coşniţe împletite din nuiele, lipite cu lut sau bălegar, având un urdiniş îngust pentru intrarea albinelor şi nişte lemnişoare prinse orizontal în interior, pentru a uşura albinelor făcutul fagurilor.

Primăvara, stupii se duceau în prisacă de Sfinţii Mucenici, de Sfântul Alexie sau de Buna Vestire. Vara, unele albine roiau. Oamenii le prindeau într-o coşniţă curată, frecată bine cu roiniţă sau cu busuiocul-stupilor şi stropită cu apă îndulcită cu miere.